O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Sintagme, termeni, concepte: Eugen Cucerzan: „ideile-fulgere”; Kant: „cârji ale raţiunii”; Nicolae Iliescu: „viaţa ca sumă de opţiuni”; Jean-Pierre Richard: „pivniţele textului”; Mircea Petean: „ferecat între ziduri de tăcere”; Persida Rugu: „uitarea cerşeşte uitare”; Oana Pellea: „hodoronca-tronca”; Leo Strauss: „reductio ad Hitlerum”; Lionel Duroy: „oboseala de a trăi”;

Vergonii lui Ecovoiu: Sunt locuitorii spaţiului Vergo inventat de Alexandru Ecovoiu în romanul său „Ambitus” (Editura „Polirom”, Iaşi, 2018). Autorul îi caracterizează astfel: „Îşi pierduseră teama, curajul, instinctul de conservare şi cel gregar, locuitorii convieţuiau doar pentru că erau prinşi la un loc, într-un timp ce nu-l puteau pricepe. Nu se simţeau şi apropiaţi, ca odinioară, aşa cum numai într-un spaţiu temporal limitat fusese posibil. Doi oameni aflaţi la numai câţiva paşi unul de altul, se puteau întâlni asemenea unor drepte paralele, undeva şi niciodată, la infinit: o aserţiune, nimic nu promiteau apropierile de altă dată. […]Vinul nu mai omora pe nimeni, chiar se îmbătau tot mai greu vergonii, se adaptau propriilor dorințe, reprimate deseori, cândva, de temeri chiar de ei hrănite. Se omorau atunci, strop cu strop, din renunțare în renunțare” (vezi Ana-Maria Tupan în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 6 din 2020);

Irina Petraş, în „România literară” nr. 25 din 2020, publică un eseu cu un titlu interesant: „Despre comparaţie şi „dibuirea indefinită”. Eseul e plin de exemple de cum scriitorii români stăpânesc necunoscutul / imprecisul prin cunoscut, cu ajutorul comparaţiilor: Eminescu: „Este drept că viaţa-ntreagă, / Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă”; George Coşbuc: „Ieşi Zamfira-n pas isteţ, / Frumoasă ca un gând răzleţ”; Octavian Goga: „Ostenit, din aripi bate / Ca un vis pribeag, un graur”; Lucian Blaga: „Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi / ca un miros sfios de iarbă tăiată, / ca o cădere de fum din streşini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte”; George Bacovia: „Dacă tot oraşul plânge cu note de ploaie ca o veche pianolă”; Sadoveanu: „Bolborosea apa scânteind ca un cuibar al soarelui”; H. P. Bengescu: „Lina cu sufletul ei miezos şi puhav ca pâinea moale”; Tudor Arghezi: „Pribeag în boare / Ca un miros fără floare”; Ion Vinea: „Pământul e de drumuri plin ca un nebun de zdrenţe”; Marin Sorescu: „Nevinovaţi ca ciucurii de pernă / Se lasă zorii peste geana zării”; Ana Blandiana: „Ca floarea tăiată / Cu petale aripe / Ţi-aminteşti cum cădeai / Printre clipe”; Ioan T. Morar: „Înserarea ca o dorinţă cu luminile stinse / ca o tristeţe împrumutată din cărţi / ca o trestie care a fost cândva / un mesaj neînţeles”; Liviu Rebreanu: „Ceaţa plumburie, gâtuită, leopăia şi se terfelea în noroiul proaspăt, ca o femeie beată, deşirată şi zdrenţoasă” etc.;

Ana Maria Sandu, în „Dilema veche” nr. 845 din 2020, publică o anchetă pe baza întrebării: „Ce v-a lipsit în izolare?”. Reţin câteva răspunsuri: Istvan Teglas (actor): „mi-am auzit gândurile mult mai clar”; Diana Geacăr (scriitoare): „am chemat în ajutor bucuria”; Nicoleta Lefter (actriţă): „am trăit clipa prezentă cum nu am mai trăit până acum”; Oana Giurgiu (regizoare): „mi-a lipsit să mă ţină cineva în braţe mult”; Ada Condeescu (actriţă): „mi-a lipsit postura de călător; Krista Szocs (poetă): „de la balcon puteam să simt doar cum lumina începe şi unde se termină”; Codruţa Cernea (artist vizual): „dar mi-a lipsit alternanţa”; Carmen Lidia Vidu (regizoare): „mi-a plăcut senzaţia de dor”; Elena Stancu (jurnalistă): „ne-a lipsit libertatea de a dormi oriunde găsim un peisaj frumos”; Irina-Roxana Georgescu (poetă): „explozia de flori din primăvara aceasta”; Alex. Tocilescu (scriitor): „libertatea de a face ce vreau”; Mihaela Michailov (dramaturg): „mi-au lipsit siguranţa şi liniştea unor îmbrăţişări”;

Răzvan Voncu, în „România literară” nr. 25 din 2020, publică un comentariu critic la cartea lui Lucian-Vasile Szabo „Ameninţarea clasicilor. Scriitori şi jurnalişti în dispută cu puterea politică” (Editura „Junimea”, Iaşi, 2019). Sunt prezente 6 studii ce vizează relaţiile cu puterea, după cum urmează: câte un studiu pentru Ion-Heliade Rădulescu, Alexandru Macedonski, Ioan Slavici şi Constantin Noica; două studii pentru Mihai Eminescu. În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, Răzvan Voncu scrie: „Primul este consacrat episodului prin care liberalii i-au arătat, cum se spune, pisica poetului, fabricându-i un dosar penal pentru gestiunea Bibliotecii Universitare din Iaşi. Cel de-al doilea este un episod publicistic care răstoarnă imaginea lui Eminescu anti-modern şi conservator, în sensul rău al termenului: în realitate, atitudinea din „Doina” este una strict lirică. Poetul s-a luptat, ca gazetar, cu corupţia puterii politice, spre a asigura României căi ferate moderne.”;

Andrei Crăciun, în „Dilema veche” nr. 845 din 2020, scrie despre prezent ca ficţiune. Reţin câteva idei care mi-au plăcut: 1. „Timpul este şi el tot o poveste, o ficţiune”; 2. „Eu cred mai mult în domnul Cioran ieşind din dulapul în care se ascunsese, într-o amiază din ultimii săi ani mutilaţi de boală, pentru a se prăbuşi peste univers spunând: Eram atât de obosit!”; 3. „Visătorii sunt sarea pământului” (Panait Istrati); 4. „Cine pleacă vreodată din copilărie îşi pierde paradisul posibil – e o lege de fier, dintotdeauna şi pretutindeni”; 5. „Este foarte greu să ai răbdare când singura ta calitate este viteza gândului”; 6. „Timpul, deşi este o ficţiune, este totdeauna şi un cerc”;

Gheorghe Grigurcu, în „România literară” nr. 25 din 2020, publică o pagină cu poezie. M-au atras câteva versuri: 1. „A merge înseamnă a rătăci singur / a căuta ascunzişul unor mai fragezi ani / de la real la ficţiune”; 2. „…dar ce e vechimea? Un rudiment / al perfecţiunii…”; 3. „imaginaţia e-o sensibilitate / răcoroasă graţioasă”; 4. „imaginaţia se culcă deseori cu realul / dar nu poate fi fecundată”; 5. „Forma ascunde fondul / care ascunde Forma / care descoperă fondul / care descoperă Forma / în interiorul atât de strâmt / al poemului în care pogoară / neţărmuritul spaţiu”;

Teoria diavolului unic: Aparţine lui Michel Onfray şi am găsit-o prezentată de Matei Vişniec în „Dilema veche” nr. 846 din 2020. Ideea de la care pleacă M. Onfray este explicată astfel: „Dacă într-o societate este desemnat un singur diavol, gândirea critică nu poate progresa. Diavoli unici au fost pe rând: burghezia, Hitler, Stalin şi, mai nou, extrema dreaptă”. Continuă să explice Matei Vişniec: „Din 1987, de când trăiesc în Franţa, am asistat de mai multe ori la astfel de tentative de revoltă a unor filozofi sau eseişti care au ţinut să spună că desemnarea extremei drepte ca diavol unic nu este benefică nici pentru democraţie şi nici pentru înţelegerea realităţilor. Doctrina diavolului unic s-a mai şubrezit puţin când Franţa a descoperit ce redutabile reţele de islamişti radicali operează pe teritoriul ei. Mai nou, francezii descoperă cum ura faţă de poliţie federează o întreagă nebuloasă a ultra-stângii, indivizi aflaţi la stânga extremei stângi şi care doresc prăbuşirea statului, iar ca strategii de luptă adoptă crearea cu orice preţ şi oriunde se poate a haosului. Nu este exclus ca în viitor pe post de diavol unic să fie desemnat omul alb”;

Nikolai Berdiaev despre epoca noastră: 1. „În zilele noastre se pare că vechile şi secularele temelii ale lumii moderne se clatină. Tot ceea ce în Europa părea stabilizat prin obicei se deplasează”; 2. „Să recunoaştem că epoca oastră este sfârşitul timpurilor moderne şi începutul unui nou Ev Mediu”; 3. „Lumea este într-un haos, dar tinde la elaborarea unei ordine spirituale, a unui univers analog celui din Evul Mediu”;

Constantin Noica despre epoca noastră: 1. „Mai degrabă o nouă Renaştere, fireşte, fără conţinutul şi orientările celei dintâi, dar cu aceeaşi bucurie şi exuberanţă a adjectivului”; 2. „Omul a fost făcut în chip determinat fără înzestrări speciale şi fără sălaş, ca să le poată avea pe toate. Nici muritor, nici nemuritor şi nici ceresc, nici pământean cum este, omul a fost înzestrat cu liberul arbitru, spre a-şi alege singur chip”;