Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Publicitate

Ştefan Vlăduţescu, în „Ramuri” nr. 12 din 2018,  scrie despre poezia lui Tudor Cătineanu (volumul „Trădarea rimelor”). Îmi place cum descifrează eul discursiv al poetului pornind dinspre antigeometrie: „Şapte sunt cercurile delimitate poetic în cele şapte capitole ale volumului: 1. „Albastrul metafizic” alcătuieşte „cercul egret”; 2. „Ecourile şi reverberaţiile” sunt cercuri tangente şi secante”; 3. „El şi ea” reprezintă „cercuri înstrăinate”; 4. „Noi, amândoi” formează „cercurile consonante”; 5. „Întemeierile” constituie „geneza cercurilor”; 6. „Dealul şi valea” fac împreună „cercul mioritic”; 7. Finalmente, un „corolar” se arată a fi „cercul fără circumferinţă”;

Bogdan Creţu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 12 din 2018, face o analiză sub titlul „Subevaluări, supraevaluări în literatura actuală”. Reţinem opiniile despre subevaluări: 1. „Subevaluată mi se pare literatura în general, cu un impact firav în societate, suferind de pe urma unui deficit uriaş de atenţie şi, în special, mult subevaluată mi se pare literatura română”; 2. „A dispărut din peisajul nostru cultural scriitorul profesionist. Adică acel care reuşeşte să trăiască din scris”; 3. „Mult subevaluaţi mi se par azi clasicii. Izgoniţi din manuale, înlocuiţi în programele şcolare sau în subiectele de la bacalaureat cu diferiţi contemporan9i cu opera în „progres”, ei par a fi ieşit din actualitate”; 4. „Nichita Stănescu, de pildă, subevaluat. (…)Poezia lui Nichita Stănescu, în schimb, consumă toate experimentele pe care le deschide, stoarce de semnificaţie toate formulele pe care le încearcă de aceea e neimitabilă. Orice poet care nu reuşeşte să se sustragă influenţei sale cade automat sub epigonism. Nichita Stănescu a închis un drum în poezia română”; 5. „În cazul lui Mircea Cărtărescu, lucrurile sunt diferite: el este şi cel mai subevaluat scriitor contemporan (mulţi îi neagă pătimaş totul!; ştiu scriitori, nu răi, care realmente îl urăsc!); 6. „De o receptare incorectă, umbrită de ieşirile sale intempestive, are parte un uriaş romancier cum e Nicolae Breban, pe lângă care tot felul de autori bine plasaţi, cu o carte-două, nici alea cine ştie ce, par somităţi”; 7. „Mult subevaluată mi se pare Mariana Codruţ, o scriitoare la cel mai bun nivel în generaţia ei şi nu numai”; 8. „Subevaluaţi mi se par unii dintre prozatorii cei mai buni din ultimele decenii: Bogdan Popescu, Răzvan Rădulescu, O. Nimigean, Cristian Fulaş”;

Publicitate

Adrian Alui Gheorghe, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 11-12 din 2018: 1. „poetul nu vrea să îngâne / ce vor să spună cuvintele, / din guşiţele lor ar vrea să scoată / un cântec al mărului putrezind”; 2. „arta pare să fie, /  în ultimă instanţă, recunoaşterea faptului / că am greşit lumile”;  

Bogdan Creţu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 12 din 2018, face o analiză sub titlul „Subevaluări, supraevaluări în literatura actuală”. Reţinem, de data aceasta, opiniile despre supraevaluări: 1. „Mircea Horia Simionescu mi se pare mult supraevaluat faţă de autorii cu expunere mai mare înainte de 1990, precum Marin Preda, Nicolae Breban sau Ştefan Bănulescu”; 2. „Radu Cosaşu mi se pare, de asemenea, supraevaluat sau bucurându-se de un prestigiu disproporţionat faţă de anvergura operei”; 3. „Mircea Ivănescu (un poet excelent, nu neg asta) mi se pare supra-expus, comparat cu un Nichita Stănescu, de pildă, subevaluat”;4. „Cei mai supralicitaţi autori de azi mi se par cei mai cunoscuţi, cei mai mediatizaţi, „idolii forului”: Patapievici, Liiceanu, autori de eseuri drăguţe, de jurnale, autobiografii patetice, de bună calitate, de texte combative, polemice, de hagiografii adesea chiar splendide. Dar mie unuia mi-e greu să aleg câte două cărţi ale fiecăruia faţă de care să am certitudinea că rămân”; 5. „Cel mai notoriu este cel al ridicării în rang a unui scriitor meritoriu, adesea mediocru, alteori bun, precum Gabriel Chifu”; 6. „Radu Paraschivescu mi se pare, de pildă, amabil supraevaluat. Ca şi Ioana Pârvulescu”; 7. „Am să dau, cu toate riscurile, un exemplu: Mihai Şora. Am toată admiraţia pentru destinul lui norocos, pentru modul lui simpatic şi înţelept de a-şi purta senectutea, pentru angajamentul lui civic. Numai că mi se pare că s-a creat în jurul lui o imagine cu mult peste ce găsim în cărţile lui”;

Sever Voinescu, în „Dilema veche” nr.  768 din 2018, scrie despre  „lectura furioasă”. Este un eseu care iese din tiparele cunoscute când este vorba  de clasificarea  cititorilor. Un prim tip de cititor este cel care  citeşte greşit un autor („pe româneşte: tu spui una, cititorul pricepe cu totul altceva”). Un al doilea tip este cititorul care percepe într-o grilă personală autorul („cititorul este obsedat de ale lui”; percepe radical altceva decât ce a vrut autorul; se întâmplă ca cititorul să nu fie pregătit pentru întâlnirea cu textul, pe care îl ratează cu totul”; poate că cititorul nu este suficient de cultivat, poate că sensibilitatea lui are alte coordonate”). Un al treilea tip, foarte prezent în ultimul timp din perspectiva lui Sever Voinescu, este adeptul lecturii furioase („infinit mai periculos decât „inocenta” nepotrivire dintre autor şi cititor”; „se încadrează în categoria marilor patologii ale României de azi pentru că sufocă pur şi simplu mintea omenească, punând într-o permanentă isterie (isteria este reacţia oricărei minţi în asfixie); simptomatologic e aşa: citeşti un text şi pricepi de acolo ce vrei”; „fenomenul lecturii furioase este, cred, o consecinţă a atrofierii lecturii în general”);

Publicitate

Sever Voinescu, în „Dilema veche” nr.  768 din 2018, despre cum citesc românii: „Se ştie, românii citesc puţin. Studii de toate felurile converg convingător: piaţa de carte şi piaţa de media culturală a României este cea mai mică din Europa în termeni absoluţi.  Adică om fi noi a şaptea naţiune din Europa ca populaţie, dar în materie de lectură suntem ultimii. În cifre absolute, ţări cu populaţii mult mai mici decât a României citesc mai mult. Or, dacă lectura a devenit un asemenea rar obicei, atunci lectura intransigentă şi obtuză se impune. Cu cât citeşti mai puţin, cu atât citeşti mai înverşunat şi cu atât beneficiile excepţionale ale cititului se sting”;