O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Andrei Oişteanu, în „Dilema veche” nr. 774 din 2018, prezentând una dintre legendele apariţiei tutunului: „Conform mitologiei populare româneşti, Dracul a săpat o groapă, a făcut un pârţ în ea,  a acoperit-o cu pământ şi acolo a încolţit „tiutiunul”, „Buruiana Dracului”. Zeiţa tutunului, Pafa sau Pîca, are în cultura tradiţională imaginea „Mamei Dracilor”: „O femeie bătrână cât lumea, neagră şi urâtă, cu coarne, cu un nas lung pe care scoate flăcări şi fum, cu ochi bulbucaţi, dinţi ca de mistreţ, unghii ca secerile, coada ca de vacă şi cu pipă între dinţi. A născut-o iadul. Fiii ei sunt dracii. Ei au descoperit sămânţa de tutun şi au răspândit-o în lume”;

Din onomastica folosită de Codrin Liviu Cuţitaru în rubrica sa „prezentul discontinuu” din „Dilema veche”: studentul Tristan Maimurelu, studentul Romero Căpşunel, profesoara Păpădia Ferocel, profesoara Caprella Sinecur, profesoara Maura Paura, profespoara Sissi Melesteu,  directorul de departament Filomela Asparag, sociologul Norişor Scamă,  folcloristul Diafan Pângărică, studenta Pravoslavina Ţăcănel, profesorul de estetică Mario Răsare şi studentul Carpat Torente; 

 Ion – Aurel Pop, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 11-12 din 2018, despre România: „Astfel, după ce ne-am străduit de-a lungul istoriei moderne, timid cam de la umanişti încoace şi mai serios din Secolul Luminilor, prin Cantemir, Inochentie Micu şi Şcoala Ardeleană, să ne sincronizăm cu Europa – cum ar spune Eugen Lovinescu – ne-am trezit din nou izolaţi în totalitarism şi împinşi spre Răsărit.  Descătuşarea din 1989 a fost ameţitoare şi i-a condus pe unii spre „beţia de fapte”, iar pe alţii spre „beţia de cuvinte”.  Dacă tot a venit o epocă de libertate, mulţi şi-au luat şi libertatea de a minţi lumea românească. Mai întâi ni s-a pus în discuţie gloria istorică, supralicitată de comunişti, apoi originea noastră romană sau daco-romană, apoi latinitatea limbii etc. În acest fel, ne-am trezit copleşiţi de mituri (mitul dacic, mitul romanităţii, mitul slav, mitul continuităţii şi unităţii, al ospitalităţii, mitul lui Mihai Viteazul şi cel al lui Mihai Eminescu etc.) şi mai ales de mituri naţionaliste, complet nocive şi neeuropene, care ne-ar trage iremediabil înapoi. S-a scris chiar, prin anii 1990, că nu vom putea intra niciodată în Europa (în Uniunea Europeană) cu Eminescu de gât, ca şi cum francezii i-ar fi repudiat pe Hugo şi pe Michelet, nemţii pe Goethe şi Schiller, iar italienii pe Machiavelli, numai ca să devină buni europeni”;

Ioana Pârvulescu, în „Ramuri” nr. 12 din 2018, despre literatură: 1. „Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie”; 2. „Poezia e mai aproape de rugăciune şi e firesc să fie aşa. Ea e deja un limbaj aparte, netocit, şi, cum să spun,  se înalţă de la sine, chiar când umblă prin mocirlă”; 3. „Povestitul e opusul rutinei”; 4. „Povestea este, probabil, cel mai vechi lucru care îi obligă pe oameni să fie atenţi, şi curioşi, şi bucuroşi”;

„La un pas de îngeri” (Editura „Inspirescu”, Satu-Mare, 2018) este o carte de poezii pe care o primesc de la autoarea ei, Emilia-Paula Zagavei. Reţin câteva versuri: 1. „Trăiesc clipa de a nu mai avea timp”; 2. „Aş strivi cu inima / nefericirile absurde”; 3. „Tăcerea ce domină / Coridoarele / Îmbâcsite cu amintiri”; 4. „Ser4enada toamnei / Deschide concertul / În do major / Al vieţii”; 5. „Fă-mi ie din săruturi / Şi salbe din speranţe”; 6. „Destinul nu ne dă extemporale”; 7. „Mă-mpiedic în cuvinte reci”; 8. „Ascult acum paşii desculţi ai vieţii”; 9. „Mi-e foame de anii ce trec”; 10. „Noaptea ne adună de prin gânduri”; 11. „Undeva în depărtare / Scârţâie o vioară / Un fals / Fragment nevinovat / Din oda vieţii”; 12. „Privesc în ochii toamnei”; 13. „Au îngheţat copacii de-amintiri”; 14. „Mi-ai furat somnul miezului de noapte”; 15. „Tăcerea se sparge / În zidurile trupurilor”; 16. „M-am împiedicat de-un gând”; 17. „Astăzi îmi dau corigenţa / La repetabila poveste”; 18. „Aveai corpul de fum şi mâini de ceaţă”; 19. „Păşesc desculţă prin ghimpii vieţii mele”; 

Ion Aurel Pop,  în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 11-12 din 2018, despre problema României în anul Marii Uniri: „Este dezunirea din sufletele noastre. Ne rupem unii de alţii, ne urâm, ne dispreţuim,  vorbim în imprecaţii şi înjurături. Avem o plăcere sardonică să ne jignim unii pe alţii, să ne minţim, să ne duşmănim,  să ne invidiem să facem cu orice preţ „să moară capra vecinului”. Nu mai ştim să ne bucurăm sincer de dimineţile noastre cu soarele „ridicat de-o suliţă”, de roua câmpiei văratice pe care „în palme-o poţi strânge, c-an cupă s-o bei” (Coşbuc), de cutreieratul pădurilor, ca să auzim „cum apa sună-încetişor (Eminescu), de oraşele în care „plouă de trei ori pe săptămână” (Minulescu), de „două fete vesele” (Topârceanu) care saltă pe trotuar. Ne ferim de doine şi de hore, ne pervertim folclorul în manele, nu mai ştim să ne plângem, după rânduială, morţii, ne lăsăm copii, părinţii şi bunicii singuri şi însinguraţi… Îmi vine să întreb des, ca Octavian Goga, uşor parafrazat: „Ce s-a ales din ţara asta, vecine Neculai al popii?” Mă întorc apoi – cu un gând de istoric bătrân – şi-mi zic că s-au mai văzut multe  de-astea în trecut şi n-a fost sfârşitul lumii. E drept, pentru că „toate-s vechi şi nouă toate” (Eminescu), iar „culmile disperării” (Cioran) le-au mai atins şi alţii ca noi, fără să piară”; 

Reţin un poem scris de Adrian Alui Gheorghe, intitulat „Blues” şi publicat în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 11-12 din 2018: „Mi-au murit mulţi prieteni. / Deşi au murit, unii continuă să trăiască. / Paradoxală e viaţa, Paradoxală e moartea. /Unii mă mai sună uneori, deşi sunt morţi. / Alţii nu mă sună, deşi par vii. / Viaţa morţilor e plină de stupizenii, / moartea viilor e un decont pentru cei care trăiesc / în deşert. Unul dintre morţi mi-a telefonat / ca să îmi explice că s-a obişnuit cu moartea în viaţă / încât mă urăşte  pentru că am rămas viu / Închid telefonul, trag perdeaua.;