O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Sever Voinescu, în „Dilema veche” nr. 770 din 2018,  scrie  despre  Jorge Luis Borges.  Autorul  eseului se referă şi la  cele scrise de Borges în „Superstiţioasa etică a cititorului” (1930). Reţinem: 1. „deplânge o anume patologie  a cititorilor pe care o numeşte „superstiţia stilului”; 2. „cititorii caută stilul, nu eficienţa sau ineficienţa unei pagini, ci aparenta iscusinţă a scriitorului”; 3. „cititorii abdică de la propriile emoţii sau chiar de la propriile convingeri, dacă li se pare că au în faţă o pagină scrisă „cu stil”; 4. „cititorii au aflat că adjectivele nu trebuie să fie banale şi vor opina că o pagină este rău scrisă atunci când îmbinarea adjectivelor cu substantivul nu oferă surprize”; 5. „cititorii au aflat că şi concizia este o virtute şi îl socotesc concis pe cel care se înnămoleşte în zece fraze scurte şi nu pe cel care struneşte una amplă”; 6. „prejudecata stilului, în fapt o formă de vanitate a cititorului, merge atât de departe încât nimeni nu ar accepta vreodată că o carte pe care o iubeşte sau o carte mare a culturii universale nu are stil”;

Petru Creţia despre calomnie: „Calomnia este una dintre armele cele mai perverse şi mai periculoase născocite de oameni, una dintre cele mai puternice toxine ale corpului social. Disproporţia dintre facilitatea propagării şi acreditării calomniei şi capacitatea ta de a te apăra este enormă: aproape nimeni nu anchetează veridicitatea defăimării, iar dacă protestezi, nu există nicio instanţă decisivă, nici măcar în justiţie, tot rămâne ceva.  E ca un foc pe care îl stingi aici şi răbufneşte în altă parte. Şi te pune într-o situaţie imposibilă: 1. Pentru că după ce ai fost înjosit prin calomnie, te afli şi mai înjosit dacă ripostezi. Sau chiar te umpli de ridicol; 2. Pentru că tot nu te crede nimeni pe deplin: nu iese fum fără foc; 3. Pentru că orice dezminţire riscă să risipească un neadevăr picant, în favoarea unui adevăr plicticos.

Şi iată-te victima hulei biruitoare, compromis, cu onoarea pătată, cu reputaţia terfelită, poate pe veci, neputând spera nici măcar într-o reabilitare postumă. De ce te zbaţi, de ce nisipul ucigaş al calomniei te înghite mai adânc”;

Matei Vişniec, în „Dilema veche” nr. 773 din 2018, despre culoarea galbenă: „Din întregul spectru al culorilor, cel mai puţin iubită este cea galbenă, arată într-un articol publicat în „Liberation” istoricul Michel  Pastoureau, specialist în culori şi în simbolistica lor. În imaginarul european, culoarea galbenă a devenit sinonimă cu îmbătrânirea, cu declinul, cu putrefacţia, cu trădarea, cu minciuna. De altfel, mai spune acelaşi specialist, partidele politice au evitat în mod sistematic să adopte culoarea galbenă în campaniile lor. Comuniştii au adoptat de multă vreme culoarea roşie, monarhiştii culoarea albă,, anarhiştii culoarea neagră, conservatorii culoarea albastră, socialiştii culoarea roz, ecologiştii culoarea verde. Ştim ce a însemnat culoarea portocalie, ca simbol al speranţei, nu demult, în Ucraina”;

Scriitorul islandez Jon Kalman Stefansson, în „Dilema veche” nr. 773 din 2018, acordă un interviu Ioanei Bâldea Constantinescu. Reţinem: 1. „Nefericirea seminţiei omeneşti e mană cerească pentru scriitor”; 2. „Cititul e o continuă desluşire a tainei unei emoţii”; 3. „Poezia surprinde ceea ce ni se pare a fi de neînţeles, de neexprimat,ceva care e, totuşi, acolo, dincolo de puterea noastră de a-i da un nume”; 4. „După mine, acesta e sâmburele literaturii: faptul că nu înţelegem, ci simţim acele versuri”; 5. „Pentru mine, stilul e muzică”; 6. „Când scrii asculţi textul. Asculţi sunetul lumii pe care o descrii. Te obişnuieşti cu el. După care, dacă poţi, încerci să-l muţi în cuvinte”; 7. „Drumul spre iad e mai scurt decât cel spre rai”; 8. „Adevărata istorie a umanităţii nu e scrisă în manuale, ci în cărţile de literatură”; 

Nicolae Prelipceanu, în „Ramuri” nr. 12 din 2018, despre roman: 1. „Un scriitor nu-i, nici el, decât o insulă în oceanul de stupiditate a lumii”; 2. „Un roman este întotdeauna când, nu doar  atunci când”;  3. Un roman nici nu e altceva decât coagularea unor senzaţii şi a unor informaţii în personaje şi persoane mai mult sau mai puţin posibile în realitate. Cred, mai degrabă, că mai puţin posibile”; 4. „Dacă o carte are în titlu cuvântul roman, nu înseamnă neapărat că şi este asta, conform normelor de altădată”; 5. „Posibilitatea unui scriitor este azi nelimitată decât aceea a predecesorilor noştri, cei care scriau despre Marele Război. Pentru noi primul, sau despre dramele intelectualilor dintre cele două Războaie, fireşte. Ori despre ţăranii ardeleni pentru care pământul era viaţa şi moartea, cum se şi întâmplă în opera lui Rebreanu”; 

Cristian Pătrăşconiu, în „Ramuri” nr. 12 din 2018, reţinând un citat din Oliver Sacks: „Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun că o înclinaţie spre poveşti, spre naraţiune, ţine de firea universală a oamenilor, împreună cu capacităţile noastre lingvistice, cu conştiinţa de sine şi cu memoria autobiografică. Scrisul, atunci când merge bine, îmi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Mă transportă într-un alt loc „indiferent de subiect”, unde sunt complet absorbit şi uimit de gândurile care m-ar putea distruge, de griji, de preocupări şi chiar de trecerea timpului. În aceste stări sufleteşti deosebite, divine, pot să scriu fără oprire până când nu mai văd hârtia. Abia atunci îmi dau seama că s-a făcut seară şi că mi-am petrecut toată ziua scriind”;