O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Alexandru Vlahuţă, aflat în faţa statuii lui Ovidiu, din Constanţa: „Azi nu s-ar mai tângui aşa de jalnic lira ta, căci ai trăi în mijlocul unui popor care ţi-ar fi drag, între oameni al căror chip ţi-ar aminti trăsăturile minore ale cetăţenilor români, şi în a căror limbă melodioasă şi sonoră, ca şi versurile tale, ai regăsi cu atâta sfinţenie păstrate urmele vii din graiul stins de mult al poporului tău” (vezi „Magazin” din 26 mai 1984);

Câteva definiţii: 1. prostul  (nu ştie şi nu ştie că nu ştie); 2. neştiutorul (nu ştie dar ştie că nu ştie); 3. adormitul (ştie şi nu ştie că ştie); 4. înţeleptul (ştie şi ştie că ştie). În aceste  situaţii prostul trebuie ocolit, neştiutorul trebuie învăţat, adormitul trebuie trezit, iar înţeleptul trebuie ascultat;

Mircea Eliade despre Emil Cioran: „Îl cunosc foarte bine pe Cioran. Eram prieteni încă din România, din perioada anilor 1933-1938., şi am fost fericit să-l regăsesc aici la Paris. Îl admiram pe Cioran de la primele sale articole publicate în 1932, când avea abia 21 de ani. Cultura filozofică şi literară pe care o avea era extraordinară pentru vârsta lui. Citise deja Hegel şi Nietzsche, misticii germani şi pe Schavagosha  Pe de altă parte,  avea, încă de tânăr, o nemaipomenită măiestrie literară. Scria la fel de bine eseuri filozofice ca şi articole pamflet de o forţă extraordinară: l-am putea compara cu autorii apocaliptici şi cu cei mai cunoscuţi pamfletari politici. Prima sa carte în româneşte, „Pe culmile disperării”, era captivantă ca un roman, iar în 8unele părţi, melancolică şi înspăimântătoare.  Cioran scria atât de bine în româneşte, încât nimeni nu şi-ar fi imaginat că într-o zi va dovedi aceeaşi perfecţiune literară în franţuzeşte. Cred că exemplul său este unic. E drept că ar trebui făcută o statistică. Cioran spunea,  foarte serios, că Flaubert avea dreptate să lucreze o noapte întreagă ca să evite un subjonctiv…” (vezi „SLAST” nr. 22 din 1984, preluare din convorbirea cu Claude-Henri Rocquet);

Mihai Zamfir, în „România literară” nr. 37 din 2018,   publică eseul „Rusul la bătrâneţe”. Reţinem: „Cum îmbătrânesc intelectualii ruşi eminenţi, vârfurile „intelighenţiei” din Sankt-Petersburg ori Moscova, dacă au plecat din Rusia? La fel ca toţi ceilalţi oameni, am fi tentaţi să răspundem, dar lucrurile nu stau tocmai aşa. La bătrâneţe, marele intelectual rus adaugă aurei lui o nuanţă suplimentară spre deosebire de englezi, francezi, germani, italieni sau spanioli, ruşii îmbătrânesc reîntorcându-se cu fervoare la Rusia lor iubită lăsată în urmă. Revenirea explicită la aria rusească şi la limba rusă e semnul lor indubitabil de senectute.

            La fel ca ruşii reacţionează şi românii, bulgarii, maghiarii sau albanezii aflaţi în aceeaşi situaţie. Ei sunt însă din păcate mai puţini ca număr şi mai puţin semnificativi ca celebritate. (Câţi ştim de exemplu că, aflat în prada unei boli avansate, înainte de a se stinge, Cioran nu mai vorbea decât româna, adică limba pe care încercase toată viaţa să o uite?)”;

Ovid Densuşianu în 1911: „Aţi aruncat vreodată ochii peste lista donatorilor Universităţii noastre? Nu veţi găsi un nume dintre acelea care se văd zilnic prin „carnetele mondene”. Aristocraţia română şi Universitatea sunt cuvinte care nu se pot apropia – sunt ca apa şi untdelemnul. Cei mai buni români sunt străinii Halfon sau Hille, care au dăruit Universităţii române zeci de mii de lei, pe când din aristocraţia română nu se vede nimeni alături de dânşii”;

Cristian Pătrăşconiu, în „România literară” nr. 37 din 2018, publică un interviu cu chirurgul Martin S. Martin, unul din prietenii buni ai lui Nichita Stănescu. Reţinem: 1. „Umanitatea şi tehnica vor fi luate, vor fi considerate împreună, la pachet”; 2. „[Textul ] niciodată nu va muri. Cât timp vor exista oameni, vor exista şi textele. Viaţa textelor este legată de viaţa oamenilor”; 3. “Din puterea actuală, foarte mare deja, a biologiei şi a geneticii derivă şi preocupările ei, dar şi riscurile”; 4. “Marii scriitori vindecă omenirea. O fac spunând adevărul, un adevăr pe care un om obişnuit nu îl poate vedea. O fac dându-ne acces la emoţii vindecătoare, înălţătoare, formatoare”; 5. “O mulţime dintre lucrurile critice din vieţile noastre – reprimarea, frica, anxietăţile, ura, invidia, greşelile de gândire – sunt educabile prin frecventzarea marilor scriitori”; 6. “Cultura formează interesul real faţă de persoana umană, responsabilitatea de om”; 7. “Responsabilitatea îţi interzice dreptul de a fi slab, de a ceda, de a te lăsa deprimat, înmuiat”;

Chirurgul Martin  S. Martin, în „România literară” nr. 37 din 2018, despre Nichita Stănescu: „Omul acela era de o mare inteligenţă. Nu era numai un mare poet, ci putea să înţeleagă şi să explice lucruri de mare fineţe din varii domenii. Cei mai mulţi şi-l amintesc pe Nichita ca pe un mare poet, unii pentru stilul lui de viaţă, alţii pentru generozitatea lui extraordinară.  Dar nu sunt mulţi care vorbesc despre fantastica inteligenţă a lui Nichita. Era perspicace, prindea tot ce era important în secunde. Ghicea situaţiile, oamenii, făcea legături şi asociaţii rapide. Era un om extrem de inteligent care făcea poezie. Era genial. Avea tipul acela de genialitate care i-ar fi permis să fie, la limită, orice. Dacă şi-ar fi propus. Ar fi putut foarte bine să fie şi medic. Ceea ce, în chip subtil, prin poezia lui, chiar a fost…”;

Gheorghe Pituţ despre Nichita Stănescu: 1. „geniul lui Nichita Stănescu s-a manifestat printr-o energie a Logosului”; 2. „între Omul şi Poetul Nichita Stănescu există o identitate neştirbită la baza căreia stă cea mai înaltă morală, aceea a Frumosului; 3. „sufletul lui este un neistovit izvor de generozitate”; 4. „este un geniu al Poporului Român”; 5. „este un mare poet fiindcă ajunsese până acolo cu starea sa de Poet încât îşi ridicase toate bucuriile, suferinţele şi dorurile la aceeaşi înălţime”;

Constantin Călin despre Nichita Stănescu: 1. „a fost cel mai liber dintre scriitorii români postbelici”; 2. „a prins „culoarul” bun, creat de Labiş pentru a se desfăşura în plenitudinea forţelor sale”; 3. „a trăit până  în ultima clipă ca poet”;