O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Primesc revista „Orizont” nr. 7 din 2024. Evidenţiem din acest număr.

Theodor Paleologu acordă un interviu lui Cristian Pătrăşconiu. Reţin:  1. „Patosul, ethosul şi logosul sun referinţe din Aristotel, sunt conceptele din Aristotel în „Retorica” sa. Logosul este central, aşadar.  Cu asta ne ocupăm, cu logosul cel vechi. În măsura în care creăm un brand, brandul este echivalentul modern al ethosului de care vorbeşte Aristotel. Nimic nu se poate face fără un anume ethos. Ethosul este imaginea pe care o proiectăm. Patosul, sigur,  sunt emoţiile care ne animă, entuziasmul pentru o cauză”; 2. „În România cred că mi-ar fi plăcut foarte mult să trăiesc pe vremea străbunicului meu, adică în a doua jumătate a secolului 19, începutul secolului 20. Deşi, nu idealizez această perioadă. Sigur, erau multe inegalităţi strigătoare la cer, nu funcţiona totul bine, dar îmi plac atât de mult oamenii din perioada respectivă încât aş fi foat încântat să trăiesc în apropierea lor. Îţi dai seama? Maiorescu, Eminescu,  Carp, Caragiale”; 3.”Educaţia este o formă de putere. În acelaşi timp trebuie, cred că trebuie să ne îndepărtăm de logica luptelor de putere, în sensul obişnuit al cuvântului. De logica politică.  De ce spun asta? Pentru că luptele de putere în instituţiile de învăţământ sunt groaznice. (…) De la prietenii mei care predau în universităţi în România aud lucruri groaznice. Lupte de putere odioase, oribile.  Luptele de putere sunt ucigătoare pentru instituţiile de învăţământ. Şi vedem asta peste tot în lume. Pentru că, de fapt,  corectitudinea politică – ce este, de fapt? Este o luptă pentru putere. Luptele astea ideologice, războaiele ideologice sunt, în fond, lupte de putere”;

Poetul Costel Stancu vorbind despre eleganţă: „Eleganţa – mă refer la cea spirituală, cealaltă fiindu-mi oarecum indiferentă – nu se învaţă, nu se dobândeşte în urma unei strădanii. Te naşti cu ea sau nu. A o mima e ridicol, te trezeşti ca-n fabule lui La Fontaine: o gaiţă împodobită cu pene de păun.  Mi-a fost dat, de-a lungul timpului, să întâlnesc puţini oameni a căror eleganţă spirituală să mă dezarmeze. Aceştia, până nu demult, se numeau boieri ai spiritului. Erau deosebiţi tocmai prin faptul că observau mojiciile din jurul lor, însă nu le contracarau vehement, ci prin delicate virtuţi ale cuvântului”;

Deşi în descrierile „de epocă”  Eminescu este culmea comportamentului civilizat, Mite Kremnitz îi face un portret de „necioplit”. Poeta Carmen Secere  reia  acest portret făcut cu evidentă rea intenţie de către Mite Kremnitz: „Timid şi stângaci, neîndemânatic în fiecare mişcare, un om care, după aparenţă cunoscuse tot atât de puţină disciplină corporală, ca şi pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, un cap ceva prea mare pentru statura lui, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haină şi îmbrăcat fără nici o îngrijire, cu mâna neîngrijită, poate nespălată. Eram atât de decepţionată încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în închipuirea mea. Mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi părea brutal. Îl preţuisem mai mult decât preţuia”;

Alexandru Budac despre Heidegger şi Kant: „Adeziunea lui Heidegger la nazism duhneşte şi din scrierile sale, oricât ar încerca admiratorii să le asaneze. Dintre puţinii filozofi ce impun respect atât prin intelect, cât şi prin modul de viaţă, Kant iese mai puţin şifonat. Loial lui Friedrich cel Mare, filozoful german intră în conflict pe teme religioase cu cenzorii  numiţi de nepotul acestuia, Friedrich Wilhelm II.  Când monarhul îi scrie personal ca să-l ia la rost că se abate de la învăţăturile Scripturilor, Kant spune ca Fredrich II, dar scrie în continuare ce consideră el de cuviinţă”;

Pentru pigmentarea cronicii sale, Alexandru Oraviţan extrage din volumul  „Paradoxul de luni”  al lui Horia Al. Căbuţi: 1. „Fizicienii spun că ivirea infiniţilor în demonstrarea unei teorii înseamnă falimentul teoriei respective. Apariţia solemnă şi tropăită a infinitului, cu întreaga sa paletă de convenţionalisme operatorii,  nu mai lasă nimic verde pe rămurica intuiţiei de unde a plecat totul”; 2. „Cât trăim suntem o neobosită fabrică de produs amintiri”; 3. „Fiecare geniu reprezintă o eroare cosmică fundamentală. Prin „fisura” sa prometeică, încă un strop din Marile Secrete răsuflă nedorit în lume. Majoritatea sunt penalizate cu asprime”; 4. „Ultima frontieră a substanţei individuale, personalizate, este atomul.  Atomul este cea din urmă înfăţişare cu chip de substanţă.  Atom de heliu, atom de molibden, atom de argint… Mai jos de el nu  mai există stradă şi număr de casă. Mai jos de el, totul intră în impersonal”;