O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Se apropie „Sânzienele” şi arhim. Mihail Daniliuc, în „Ziarul Lumina” din 22 iunie 2018, ne recomandă să recitim  romanul „Nopţile de  Sânziene” publicat de Mihail Sadoveanu în 1934.  Reţinem: 1. „Cartea nu se arată interesantă doar prin prisma titlului ales de romancier, ci îndeosebi prin tematica ei care, din păcate, rămâne actuală şi astăzi: dramatica înstrăinare şi distrugere a codrilor seculari româneşti”; 2. „De ce „nopţi de  Sânziene”?Şi în această carte, Sadoveanu conturează o imagine paradisiacă a pământurilor noastre româneşti, văzându-le drept lucrul mâinilor lui Dumnezeu”; 3. „De ce recurge scriitorul la acest mod de a susţine  lupta pentru păstrarea codrilor Borzei? Nu cumva oamenii s-au dovedit atunci, ca şi astăzi, laşi, corupţi, incapabili să înţeleagă rostul şi rolul secularelor păduri în existenţa milenară a neamului nostru?”; 4. „Spun unii critici literari, printre care şi cel mai competent exeget al operei sadoveniene, Ion Oprişan, că romancierul întovărăşeşte pe om cu lumea necuvântătoarelor tocmai fiindcă animalierul îndeplineşte, în opera sa, rolul de etalon al nevinovăţiei. Prin ochii lor, de o rară sensibilitate şi expresivitate, animalele îndeamnă la prietenie şi sinceritate, amintind parcă de timpuri imemorabile, de atmosfera din grădina Raiului””; 5.  „O carte în care Sadoveanu adună cu multă trudă şi dragoste, ca în aproape întreaga sa creaţie literară, credinţa, tradiţiile neamului nostru, frumuseţea şi poezia pământului românesc”;

Am citit cartea de interviuri ale Elenei Condrei cu academicianul Vasile Tăriţeanu („Arheul eminescian la Cernăuţi”, Editura „Geea”, Botoşani, 2017). Conştientă de calibrul personalităţii pe care o are în faţă, Elena Condrei şi-a exersat cu succes unele abilităţi precum gândirea rapidă, cultura sa generală, deseori curiozitatea… dar mai ales empatia.  Întrebările Elenei Condrei sunt exacte, perfect circumscrise obiectivului propus, ceea ce înseamnă o bună pregătire pentru întâlnirea cu academicianul, poetul, publicistul, editorul şi fruntaşul vieţii publice din Cernăuţi, Vasile Tărâţeanu. Evidentă fiind  dorinţa de exprimare a interlocutorului, Elena Condrei simte acest aspect şi-l lasă să se exprime prin fraze  ferite de un academism supărător,  dominate însă de o coerenţă dulce, ceea ce le face plăcute şi provocatoare de interes.

Elena Condrei, în „Arheul eminescian la Cernăuţi”  (Editura „Geea”, Botoşani, 2017), despre Vasile Tărâţeanu: 1. „uricar la curtea Dorului de Ţară”; 2. „oştean al limbii române”; 3. „un suflet înrămat în poezie”; 4. „şi-a creat universul său poetic  cu o cauză bine definită, de a sluji Patria – Limba – Biserica”; 5. „din „harpa” sufletului lui Vasile Tăriţeanu iese strigătul dezrădăcinaţilor printr-o sârmă ghimpată”; 6. „este „desfrunzirea amintirilor” renăscătoare”; 7. „este spiritul românilor „fărdeţară”; 8. „cu pana înmuiată în istoria Moldovei… strigă pătimirile noastre”; 9. „scrie cu litere de foc despre înaintaşii care au stropit cu sânge glia străbună” etc.;

Mihai Zamfir, în „România literara” nr.  27 din 2018,  prezintă ceea ce el numeşte „formula personală a romancierului Vintilă Horia”:  „…constă în brodarea naraţiunii pe pretextul vieţii unui artist celebru, transformând în roman existenţa unui poet, pictor ori filozof; asemenea variantă romanescă presupune în egală măsură talent literar şi cultură solidă, condiţii greu de reunit.  Romanul livresc, dus la strălucire în secolul trecut de Hermann Hesse, Marguerite Yourcenar, Michel Tournier ori Thornton Wilder, nu a avut în proza românească, în afara lui Vintilă Horia, vreun reprezentant cât de cât notabil. El s-a priceput să îmbrace destinul individual al marelui artist ori al marelui gânditor cu o funcţie simbolică, transformând viaţa acestuia într-o paradigmă universală. Pornind de la Platon, Ovidiu, Boetiu ori El Greco, naraţiunea devine pretext de refacere a unui portret. Aceasta se înserează într-o poveste inventată de prozator, transformându-se în prototip uman etern. Romanele de acest fel semnate de Vintilă Horia au format treptat o serie distinctă”;

Pascal Bruckner răspunzând lui Cristian Pătrăşconiu „de ce eticheta de comunist este departe de a fi atât de demonizantă, atât de teribilă cum este cea de fascist”: „E ceva foarte straniu. Funcţionează, pentru stânga, un soi de indulgenţă care merge până acolo încât, la limită, acceptă despre stânga, despre comunişti că aceştia au ucis, dar, spun imediat, au făcut-o cu bune intenţii. Nu mai e aşa de relevant că, probabil, nimeni în întreaga istorie a umanităţii nu are atâtea crime la activ câte au regimurile comuniste, contează, mai ales, că au făcut-o cu bune intenţii. „Logica” e, pe scurt, aceasta: naziştii şi fasciştii au ucis din motive sumbre, întunecate, în timp ce Mao şi Stalin au ucis pentru că au vrut să-şi revoluţioneze, să-şi renoveze societăţile pe care le-au condus. Sigur, spune aceeaşi „logică”, au făcut şi unele greşeli, dar ar trebui să fim înţelegători – când faci o omletă, cum spunea unul dintre cei doi mari înainte numiţi, trebuie să spargi şi ouă”(vezi „România literara” nr.  27 din 2018);

Sever Voinescu, în „Dilema veche” nr. 749 din 2018, făcând câteva observaţii privind demitizarea azi: 1. „se demitizează din ce în ce mai puţin idei şi din ce în ce mai mult oameni”; 2. „se ascunde o altă miză periculoasă a demitizării de modă nouă: merge pe simplu şi superficial. Detaliul care dărâmă opera este, adesea, de ordin tabloid”; 3. „demitizarea poate avea unele bune rezultate în planul personal al demitizatorului, căci este şi o cale de afirmare”;

Scriitorul libanez Elias Khoury despre scriere ca formă de rescriere, într-un interviu dat Adelei Greceanu: „De la epopeea  lui Ghilgameş şi naraţiunile Greciei antice şi până în zilele noastre, temele literare sunt foarte puţine. Sunt patru, cinci, şase teme pe care le reluăm la nesfârşit. Dar mereu le scoatem din contextul lor şi le  punem în altul, în contextul prezentului nostru. Şi le re-repovestim în alt mod. Aşa că într-un fel da, scrierea e rescriere. În procesul rescrierii adăugăm, desigur, lucruri noi, dar scrisul în profunzime este un act de rescriere” (vezi „Dilema veche” nr. 749 din 2018) ;

Liliana Danciu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 4 din 2018, făcând un inventar al formelor de timp din poezia Rodicăi Braga (volumul „Timp în derivă”): „Există un timp al curgerii şi un timp al nodurilor, un timp al solarităţii stinse de ochii orbi ai semenilor şi un timp al dragostei solare, un timp dureros al poemului ce strigă viu în sânge, un timp al tăcerii şi unul al ţipătului, un timp al strălucirii şi al risipei clipelor şi unul al eclipsei şi al furtului de timp, oferit cu zgârcenie”;