O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Prin intermediul scriitorului Al. D. Funduianu citesc lunar revista “Cafeneaua literară”, aflată sub directoratul lui Virgil Diaconu. În aceste zile toride mi-am propus să citesc şi cartea aceluiaşi Virgil Diaconu, “Destinul poeziei moderne” (Editura “Brumar”, Timişoara, 2008).

(urmare din “Momentul de cultură” nr. 264, 265, 266, 267, 268)

Referirile la Eminescu sunt completate  cu secvenţa “Receptarea actuală şi destinul poeziei lui Mihai Eminescu. Celălalt Eminescu”. Aceast eseu pleacă de la observaţia lui Virgil Diaconu că, Eminescu fiind deja  un mit impus, s-a instalat un sentiment de platitudine şi o lene de a regândi opera sa în sensul recunoaşterii situaţiei că poezia eminesciană este scindată valoric, fiind evident dipolul  operă majoră – operă minoră. Virgil Diaconu identifică şase factori  ce determină destinul poeziei eminesciene prin valorizarea ei: 1. calitatea receptorului  ( după cum acesta este competent sau necompetent, rezultând o valorizare sub semnul esteticii, respectiv, neesteticii);  2. biografia poetului ( care, după Virgil Diaconu,  poate fi prelucrată estetic în propria operă, dar biografia  în sine nu constituie un fapt estetic, astfel că ea  nu poate deveni un criteriu în judecarea operei. La Eminescu „biografia este  una stranie, „romantică”, dureroasă”, şi nu ar trebui „să-i apreciem poezia având ca „argument” chiar această biografie, chiar sentimentul pe care ea ni l-a lăsat”); 3. conjunctura politică ( a. „a fost valorizată de-a lungul mai multor tipuri de regimuri politice”; b. „dezavuată în proletcultism, poezia lui Eminescu a fost redusă la „Împărat şi proletar” şi „Scrisoare III”; c. „scoasă de sub cenzură în anii 70, a însemnat tratarea ei într-un canon politic ceva mai lejer”; d. „prin „Împărat şi proletar” şi datorită naţionalismului său, Eminescu a putut fi anexat marxismului”; e. „până în anul 1990, despre Eminescu aproape că nu s-a vorbit decât la superlativ”; f. „după 1990 nu putem rămâne la înţelesul pe care l-a primit opera poetică eminesciană sub ghilotina politică a criticilor devotaţi puterii totalitare”; g. „libertatea politică de astăzi ne îngăduie să (…) divulgăm receptarea parţial deformată şi păgubitoare a poeziei eminesciene”). 4. poetul fără cărţi (Virgil Diaconu ne aminteşte faptul că  Eminescu „nu şi-a publicat nici o carte de poezie întocmită, gândită de el însuşi”. De fapt, adaugă autorul,   Eminescu nu a semnat nici o carte de proză sau de publicistică, asta însemnând că „judecăţile critice nu au ca obiect, aşadar,  cartea întocmită de Eminescu însuşi, ci doar cărţile altora”);  5. calitatea poeziei lui Eminescu (Virgil Diaconu  e tot mai convins că  „una şi aceeaşi operă de valoare se constituie din poeme de valoare şi din poeme de valoare medie sau de-a dreptul minore”.  De aceea, „în cazul lui Eminescu, pentru că nu există o carte a sa, obiectul judecăţilor rămâne să fie opera poetică, operă ce este împărţită valoric”. Astfel că , spune Virgil Diaconu, şi  la Eminescu se poate vorbi de o operă majoră –  „o secţiune înalt lirică şi vizionară, meditativă, originală şi novatoare poetic”, cât şi de o operă minoră – „o secţiune romanţioasă, mimetică din punct de vedere vizionar, naivă, descriptiv-naturalistă, pregnant epică, narativă, adevărate poeme epice scrise în vers clasic, lipsită de tensiune lirică şi poetică”. Întrebarea care se pune ar fi: „Ce destin poate avea poezia  lui Eminescu, dacă ea este scindată calitativ?”); 6. mitul poeziei lui Eminescu (este surprins un adevăr sesizat la cei mai mulţi, contactul cu poezia lui Eminescu nu se face prin lecturarea întregii poezii, ci pe bucăţi, de multe ori poezii nesemnificative, dar care beneficiază de comentarii părtinitoare.  Explică Virgil Diaconu: „Noi suntem îndoctrinaţi cu povestea măreţiei unei opere, cu mitul ei şi, fiind astfel, avem cele mai sigure şanse să deformăm şi să fetişizăm la rându-ne. Din nefericire, noi nu mai judecăm cu propria sensibilitate poezia  lui Eminescu, ci ne facem criteriu de judecare şi evaluare din mitul poeziei: gândim prin ceea ce se gândeşte în genere, adică prin ceea ce gândeşte media neiniţiată poetic sau opinia publică”). Volumul (suma de eseuri, cercetarea…)  lui Virgil Diaconu se închide  cu o serie de sintagme  dure faţă de Nichita Stănescu („un destin poetic ambiguu”, „prezenţa unor cedări etice şi estetice”, „o critică literară contradictorie”, „o poetică eşuată”). Exemplele alese de Virgil Diaconu ne conduc spre concluzia că şi Nichita Stănescu a fost şi este valorizat nu numai de critica autentică, ci şi de critica autistă (care a refuzat să vadă poemele de valoare) şi, mai cu seamă, de critica holografică (care a văzut valoare şi în poemele minore). Se continuă cu Marin Sorescu, pus sub auspiciile unei „ascensiuni în vremuri tulburi”, una „bine instrumentată”. Spune Virgil Diaconu despre Marin Sorescu: „…s-a slujit însă de Putere, de toate tipurile de putere politică fără a-şi trăda opera”. Se citeşte cu interes freudian rândurile dedicate Lui Emil Brumaru, autorul unor „spumoase şi mlăştinoase” poeme. În ceea ce priveşte poezia tânără, reţinem o concluzie  care trebuie raportată la nivelul anului la care a fost scrisă cartea: „Un singur lucru le lipseşte în acest moment noilor sosiţi: opera! Intrăm în noul mileniu fără poezie tânără”.

Percep acest volum ca un răspuns dat atât zelatorilor lui Eminescu, cât şi delatorilor acestuia, ca o invitaţie la descoperirea „Celuilalt Eminescu”. (SFÂRŞIT)