O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Prin intermediul scriitorului Al. D. Funduianu citesc lunar revista “Cafeneaua literară”, aflată sub directoratul lui Virgil Diaconu. În aceste zile toride mi-am propus să citesc şi cartea aceluiaşi Virgil Diaconu, “Destinul poeziei moderne” (Editura “Brumar”, Timişoara, 2008).

(urmare din “Momentul de cultură” nr. 264, 265)

Negându-se tradiţia şi gesturile publicului larg, modernismul impune alte principii  de creaţie. Accentul se pune pe funcţia simbolică a limbajului, pe cultivarea principiului disonanţei sau pe promovarea fragmentarismului. Lor li se adaugă depersonalizarea, dezumanizarea sau metamorfoza. Fiind preocupat de  destinul  poeziei moderne, Virgil Diaconu identifică doi factori care determină valorizarea acestei creaţii: 1. conjunctura politică, economică şi culturală; 2. calitatea lectorului şi a operei.  În ceea ce priveşte lectorul, autorul identifică două tipologii: 1. competent (sensibil, cultivat); 2. necompetent (necultivat, insensibil, profan). Adaugă Virgil Diaconu: „Dacă în timpul vieţii poetul şi generaţia pot să manipuleze destinul operei, de la un moment dat, nici poetul, nici generaţia nu mai au nici o putere asupra operei: ei i se croieşte un destin sau altul de către ceilalţi, de către posteritate”. Din această perspectivă, autorul consideră că există un destin antum al operei şi unul postum. Mai mult,  destinul poate fi fluctuant, în funcţie de epoca în care se face şi generaţia literară la putere, concluzia lui Virgil Diaconu fiind că : „Destinul, ca şi poezia, nu este o fiinţă fixă, ci una în prefacere”.

În ceea ce priveşte generaţia  literară aflată la putere, este  amintit faptul că la început s-a impus termenul de curent literar („cuprinde produsele culturale şi atitudinea comună a spiritelor mai multor naţii şi care dă o direcţie estetică”) şi apoi cel de generaţie.  La noi găsim generaţia interbelică,  proletcultismul, generaţiile  `60, `70, `80, `90 etc. şi care, prin denumirile lor, nu comunică nimic de ordin estetic.  Reţinem una dintre exemplificările făcute de Virgil Diaconu cu privire la generaţia `80, una mult mai scoasă în faţă decât celelalte: „În anii debutului, generaţia `80 nu şi-a conturat nici ea un program literar. Deşi recunoaşte, după 21 de ani, prin Liviu Ioan Stoiciu,  că a intrat în literatură „cu viaţa concretă, de pe stradă, nefardată, plină de „şopârle”, că „a pus în versuri banalul cotidian, realitatea aşa cum e”, generaţia nu şi-a făcut public dintru început un program al ei, ca grupare unitară, şi a rămas nebotezată artistic: termenul „generaţia `80”, care a fost mediatizată intens, este unul biografic – istoric, iar nu estetic, este unul care, prin denumirea sa, nu spune nimic în ordinea literaturii. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că ea nu are valori”.

Virgil Diaconu  consideră că rolul în viaţa literară a timpului este dat de generaţia literară aflată la putere. Cum procedează o astfel de generaţie: 1. „îşi consolidează propria poziţie”; 2. „neagă sau ignoră ceea ce nu-i netezeşte drumul”; 3. „îşi exaltă până peste poate valorile, fie şi le  fabrică atunci când ele lipsesc”; 4. „luptă pentru puterea literară, astfel că fiecare nou canon creşte pe compromiterea canoanelor învecinate”; 5. „aşa se face că în patul lui Procust al canonului optzecist, de pildă, Eminescu începe să-şi piardă calitatea de poet – vezi revista „Dilema” din 27 februarie 1998 -, ajungând în final să fie socotit „idiotul naţional” (Călin Vlasie, unul din liderii optzecişti). Cât despre poezia altor generaţii şi îndeosebi generaţia `60, aceasta se găseşte cu picioarele tăiate în patul optzecist, doar pentru că au cutezat să stea sub umbrela propriilor canoane”; 6. „nu poate să-şi ofere un destin favorabil pe termen lung şi nu poate controla nici total nici la nesfârşit mersul şi evoluţia literaturii în geografia locului”.

Astfel că, spune Virgil Diaconu, modernitatea, care ocupă timpul  de la simbolism încoace, generează două tipuri de poetică:  1. poetica generaţionist – canonică (aceea care dă poezia şirului de canoane diferite, inegale valoric şi contradictorii); 2. poetica conceptuală (care produce poezia unui înţeles mai larg şi mai adânc). Pornind de la această clasificare, autorul explică de ce dadaismul, absurdul, futurismul,  proletcultismul sau suprarealismul sunt doar atitudini canonice şi nu artistice, deoarece “din ele istoria literaturii n-a reţinut decât spectacolul incendiar sau carnavalesc”. Pornind de aici, reţinem două concluzii ale  lui Virgil Diaconu:        1. “… nu pot să confirm valoarea unei opera judecând-o în limita canonului, a generaţiei sau curentului literar, ci judecând opera în spiritual unei experienţe poetice mai largi şi oarecum stabile, aşadar, în spiritual conceptului modern de poezie”; 2. “… entităţile care ar trebui să intre în dialogul poetic şi care se cer discutate nu sunt conceptul şi canonul, ci conceptul şi opera unui poet sau altul”.  Ceea ce înseamnă că poetul n-ar trebui să se raporteze la canon ci la poezia modernă, la spiritual ei.

Primul capitol continuă cu problematica “celui mai mare poet în viaţă”,   care îl obligă pe Virgil Diaconu să treacă la  prezenţa unor accente polemice pornind de la cine pe cine propune, dar mai ales cine se autopropune, cum ar fi Mircea Cărtărescu făcând o istorică declaraţie despre o carte a sa: “Levantul a pus  o lespede de neridicat asupra perimatei şi obositei poezii româneşti”. În ceea ce priveşte critica literară, în această zonă Virgil Diaconă constată o “orbecăială” constantă, astfel  că aproape fiecare critic are o nominalizare la statutul de “cel mai mare poet”. Există, din perspectiva lui Virgil Diaconu, trei tipuri de critică:  1. critica autentică (“tratează poezia conform propriilor merite”); 2. critica autistă (“aceea care, lipsită de papile poetice, ignoră sau minimalizează valorile”); 3. critica holografică ( “supradimensionează valoarea poetică, acordă valoare poeţilor modeşti, o valoare pe care opera lor nu o confirmă”).  Virgil Diaconu  dă exemple concrete, Mircea Cărtărescu ocupând un loc important  în vizorul celui de-al treilea tip de critică. Pentru a-l  ridica pe Cărtărescu, spune Virgil Diaconu,  a trebuit să se treacă la “lichidarea lui Eminescu”.

În finalul primului capitol („Orizontul poeziei”), Virgil Diaconu pune problema necesităţii existenţei unor şcoli de poezie în genul  „Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, din comunism, şi a celei de la Mănăstirea Râşca, din postdecembrism. Virgil Diaconu acceptă, dar să fie o şcoală fără ziduri, adică chiar poezia modernă. Şcoala fără ziduri  îşi propune nu să facă poeţi, şi aceasta pentru că „a fi poet înseamnă a fi creator, iar creator nu poţi fi decât „de la natură”. (VA URMA)