O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Prin intermediul scriitorului Al. D. Funduianu citesc lunar revista “Cafeneaua literară”, aflată sub directoratul lui Virgil Diaconu. În aceste zile toride mi-am propus să citesc şi cartea aceluiaşi Virgil Diaconu, “Destinul poeziei moderne” (Editura “Brumar”, Timişoara, 2008).

(urmare din “Momentul de cultură” nr. 264)

În primul capitol, „Orizontul poeziei”, Virgil Diaconu pleacă de la constatarea că cercetările asupra poeziei s-au canalizat pe două căi: 1. una care vizează subiectul creator, studiul realizându-se asupra poeziei ca operă finalizată; 2. alta care vizează procesul de naştere a poeziei, axându-se pe normele prin care poetul creează.  Cum cele două metode sunt, până la urmă, interdisciplinare, autorul declară  că nu ignoră nici-o modalitate fiindcă ambele urmăresc acelaşi lucru, „să dezvăluie fiinţa poeziei, să afle ce este ea”, ţinta fiind poezia modernă şi capacităţile creatoare care conduc la poezie. Mai întâi, Virgil Diaconu găseşte patru tipologii ale creatorului de poezie: 1. poetul inspirat (de muze, de divinitate, de un element oarecare etc., oricum, de o entitate exterioară); 2. daimonul poetic (luat ca entitate interioară, glasul din lăuntrul său ca gândire speculativ – filozofică); 3. harul creator (divinitatea i-a dat omului ceva în plus faţă de celelalte vieţuitoare, i-a dat harul ca o forţă care îl întrece, cum bine observa Platon: „poetul e o făptură uşoară, înaripată şi sacră, în stare să creeze ceva doar după  ce-l pătrunde harul divin şi îşi iese din sine părăsit de judecată”); 4. eu-l (eu-l poetic sau artistic, generator de valori absolute, şi eu-l psihologic sau empiric, ce ţine de simţirea personală. Primul eu este dat de „gândirea pătrunsă de  har divin”, al doilea de „gândirea raţională”). În definitiv, Virgil Diaconu vrea să ajungă la gândirea modernă, să desluşească fiinţa poeziei moderne şi să găsească ce pune în locul  inspiraţiei. Astfel că, pornind de la Platon şi trecând prin alţi teoreticieni, vorbeşte despre condiţia duală a poetului: 1. poetul ca om – „fiind „gândire raţională” (Platon), „aramă” (Rimbaud), „om care suferă” (T. S. Eliot), „eu psihologic” sau „eu empiric”(L. Rusu); poetul ca poet – fiind gândire creatoare „pătrunsă de har divin” (Platon), „trâmbiţă” sau „altcineva” (Rimbaud), „spirit care creează” (T. S. Eliot) , „eu poetic” sau „eu artistic” (L. Rusu).

Modernismul abandonează  prezenţa gândirii tradiţionale, a elementelor inspiratoare şi a harului divin ca  generatoare ale creaţiei, şi acceptă gândirea poetică „ce are capacitatea de a crea  prin propriile forţe, deci fără sprijinul muzelor-zeiţe, al harului insuflat, al inspiraţiei divine”. Marşând, după cum se vede, pe conceptul de gândire, axiomatizează Virgil Diaconu: „Gândirea poetică este singura răspunzătoare de intrarea în lume a poeziei. De aici încolo vom vorbi despre POEZIA MODERNĂ, aşadar despre poezia  care se face de la simbolism încoace”. Autorul găseşte trei tipuri de gândire: raţională, speculativă şi artistică. Cum cercetarea autorului are ca unul dintre obiectivele  principale creativitatea, acesta asociază fiecărui tip de gândire o funcţie creatoare: creativitatea gândirii raţionale, creativitatea gândirii speculative şi creativitatea gândirii artistice. Virgil Diaconu  include gândirea poetică sferei gândirii artistice, „aşadar creaţia gândirii care îşi manifestă codul poetic în toate cele trei dimensiuni ale semnului: expresie, ideaţie, referent”. Din această perspectivă,  orice analiză a poeziei moderne se face vizând stilistica expresiei (poezia ca artă poetică – artă a limbajului, expresie poetică), stilistica ideaţiei (poezia ca desfăşurare a lirismului – ideile poeziei manifestate prin  cele patru tipuri de lirism: ascensional, descensional, echilibrat = homeostazic şi contestatar = protestatar) şi stilistica referenţială (poezia ca viziune asupra existenţei – imaginaţia poetică ca producătoare a unei poezii tricefale: mimetică, spirituală sau ficţional-obscură).

Discursul eseistic concentrat în primul capitol al volumului  continuă cu puncte de vedere despre poezia performantă, poezia ratată,  poezia creată raţional (studiu de caz pe A. E. Poe), poezia pură (studiu de caz pe Paul Valery), prozaismul versificat (studiu de caz pe Rimbaud) şi viziunea sterilă (suprarealistă, a absurdului,  ermetică, banală,  pregnant mimetică, pregnant sau exclusiv morală, socială, didactică, pornografică etc.).  Dar chiar şi spiritului modern care, după unii, are toate calităţile,  Virgil Diaconu  îi descoperă două paliere: 1. spiritul modern autentic;  2.  spiritul modern fabricat, teribilist.

Autorul îşi pune  şi o altă întrebare: „Dar ce se întâmplă cu poezia după ce a fost încheiată de autorul ei?”  Tot Virgil Diaconu  vine  cu un răspuns: „Valorizarea lectorului face destinul în lume al operei”, (VA URMA)