O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Etnologul Costion Nicolescu, în ziarul “Lumina” din 2 martie 2018, prezentând durerile sale privindu-i pe români şi România: 1. „lipsa de conştiinţă că se trag dintr-un neam bun şi că trebuie să vieţuiască în virtutea acestei nobile descendenţe”; 2. „lipsa de acurateţe în lucruri simple”; 3. „băşcălia fără limite”; 4. „încercarea de a se băga în lucruri pentru care nu au competenţă, cu aerul că le ştiu pe toate”; 5. „lipsa unor personalităţi politice cu adevărat remarcabile, lipsite de politicianism, înţelepte, echilibrate, smerite, cu reală frică de Dumnezeu, întru totul jertfitoare”; 6. „căderea în capcana falselor valori sau a nonvalorilor lumii contemporane, venite din spaţii culturale care-l ignoră pe Dumnezeu”; 7. „asimilarea fără discernământ a unor propuneri subculturale venite din lumea largă”; 8. „inadaptabilitatea la cultura urbană şi lipsa de rodire aferentă”; 9. „promovarea şi vizibilitatea excesivă a unor false valori sau a nonvalorilor”; 10. „faptul că România este împuţinată”; 11. „faptul că România nu este respectată de români, uneori fiind chiar pângărită de aceştia”;
Andrei Şerban, în „Dilema veche” nr. 740, identificând „oglinzile” pentru piesa „Mult zgomot pentru nimic” de Shakespeare: 1. oglinda veche – „pericolul de a trata o comedie shakespeariană cu manierisme şi clişee vechi care fac publicul să râdă la poantele cele mai vulgare şi obosite, reflectând astfel doar partea sordidă a vieţii”; 2. oglinda care estompează – „care acoperă ridurile devine periculoasă când ne identificăm prea mult cu ideea că se aşteaptă să jucăm o comedie uşoară şi veselă”; 3. oglinda strălucitoare, dar crăpată – „există întotdeauna tendinţa facilă de a-l cataloga pe Shakespeare drept contemporanul nostru”; 4. oglinda de bâlci – „ne încurajează să râdem, să ne scuturăm de prostie, de fals şi pretenţiozitate, să ne recunoaştem mica ipocrizie şi marea minciună, să râdem de noi înşine şi astfel să ne curăţăm puţin, să simţim gustul normalităţii”; 5. oglinda care dispare – „iată linia de sosire… de fapt, pentru asta lucrăm în teatru: ca oglinda să dispară în fiecare seară sub ochii noştri”;
Răzvan Theodorescu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 3 din 2018, nominalizează câteva tipuri de naţionalism: 1. naţionalismul unificator – „italian şi german din vremea unor Cavour şi Bismarck”; 2. naţionalismul republican – al generalului de Gaulle; 3. naţionalismul de diasporă – „al armenilor, evreilor şi grecilor”; 4. Put America first – „al lui Clinton, de care nu este foarte departe azi Donald Trump”; 5. naţional-socialismul nazist; 6. naţional-comunismul totalitar; 7. naţionalismul populist – „de fapt, extremiste, din Franţa, Austria sau Olanda”;
Adrian Dinu Rachieru, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 3 din 2018, despre Nichita Stănescu: 1. „violentând limbajul şi clasicizându-se, şi-a estompat în timp forţa de şoc, dar, şi-a păstrat impactul şi prospeţimea lirismului, trăind, într-un dulce abandon, mirajul poeziei”; 2. Libertăţile pe care şi le-a oferit au impus un stil: filosofard, elegiac, inflaţionar, cultivând un vizionarism care, fixat în starea de mirare, conserva cu tandreţe imperfecţiunea”; 3. „cosmoidul stănescian invoca salvator dreptul la timp”; 4. „magician, inventiv şi cogitativ, poetul stănescizează fără răgaz, oferind cu generozitate, torenţial, gratuităţi stilistice, excentricităţi, exerciţii de silogistică, realizând şi impunând, de fapt, o poetică a rupturii”; 5. „vorbind de limbaj, a promovat un modernism radical şi a provocat un mit pe care, de altfel, l-a încurajat”; 6. „un mare risipitor, un poet viu, producând un fenomen de contaminare”; 7. „s-a vrut poet fără efort, dezvoltând o imensă energie poetică”; 8. „a fost, neîndoielnic, o existenţă poetică”; 9. „un timpan armonios, genial şi prolix”; 10. „revoluţia stănesciană a marcat o mutaţie a viziunii poetice”; 11. „ne-a apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul autentic, redescoperind modernismul interbelic, refăcând punţile de legătură cu o tradiţie fracturată”;
Cornelia Elena Topală, în “Dilema veche” nr. 743 din 2018, despre George Călinescu: “Pe strada Vlădescu era şi casa lui George Călinescu. Mahalaua îl numea “nebunul de la casa cu icoană” pentru că pe deasupra unui gard înalt care o separa de restul lumii se vedea sus pe zidul de la stradă o mare icoană a Sfântului Gheorghe. Călinescu obişnuia să iasă vara la poartă în sort şi papuci şi să-şi privească vecinii. (…) A mai rămas în picioare doar casa lui Călinescu, dar icoana de pe calcanul ei a fost luată, gardul înlocuit cu unul de fier forjat şi farmecul ei a fost anulat. Deşi în ea se află un sediu al Institutului “George Călinescu”. Măcar pentru că cei de dinăuntru se ocupă cu arta scrisului poate ar fi trebuit să fie păstrat spiritul celui care a locuit-o”;
Marin Ifrim îmi trimite cartea în care sunt strânse rezultatele dialogului pe care i l-a propus Ion Aldeniu (“Astă seară la Teatrul “George Ciprian”. Dialog cu scriitorul Marin Ifrim”, Ed. “Liric Graph”, Făurei, 2018). Reţinem câteva reflecţii / reflexii despre arta teatrală: 1. “Teatrul nu este o iluzie şi nici o chestiune de cultură generală, e ceva regesc, divin”; 2. “Uneori teatrul e mult mai palpabil decât viaţa reală, domină timpul”; 3. “Cred că fiecare om e actor chiar şi numai prin faptul că îşi joacă propria sa viaţă”; 4. “Teatru e ceva sfânt. E ceva aşa de rafinat încât nu poate fi definit decât theoretic” 5. “Mie îmi plac toţi tinerii care au curajul, dorinţa şi voinţa de a fi pe scenă”; 6.”Dacă ar depinde de mine i-aş îndrepta pe tineri mai mult spre teatru şi mai puţin spre poezie. Poezie destulă se găseşte şi în teatru”; 7. “Când m-am angajat la teatru, eram destul de mut. Am plecat de acolo cu o retorică teatrală bine însuşită”; 8. “Teatrul are o întindere culturală la fel de mare ca însăşi literatura universală”; 9. “Teatrul este o fabrică de cultură”; 10. “Nu cred că putem vorbi despre un “portret ideal”. Actorii sunt plini de neprevăzut”; 11. “Fiecare vedetă are un fel ideal de a se portretiza, restul vine dinspre public”; 12. “Marii actori se trag unii din alţii, unii după alţii. Ei sunt o formă culturală vitală a naţiei”; 13. “Ca să scrii teatru, sau măcar să frecventezi această specie literară, în bibliotecă sau în sala de spectacole, trebuie să ai o predispoziţie spre partea nevăzută a lumii, a individului”; 14. “Teatrul formează caractere nu doar la actori, ci şi la umilii lor admiratori”; 15. “În teatru nu te poţi afirma aşa de uşor, e vorba despre o lumen ermetică, solidă, cu anumite cutume şi foarte calificată”; 16. “Teatrul nu înseamnă doar comedie, numai trimitere la moravuri şi numai “îndreptări morale”. Pentru mine teatru înseamnă educaţie”; 17. “ Teatrul ne face să supravieţuim fără umilinţe autentice” etc.;