O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIUETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Am citit cartea de poezii a lui Samuel Pascariu, o carte de debut în acest gen şi intitulată  „Eroare” (Editura „Smart Publishing”, Bucureşti, 2017, ilustraţii Sabina Cânipariu). Reţin: 1. „Trece-o oră, trece două, în suflet încă îmi plouă”; 2. „Antibioticul meu este zâmbetul tău”; 3. „Ochii ăia frumoşi pe care i-am văzut săptămâna trecută la trecerea de pietoni”; 4. „Înot în albastru şi sper să nu mă înec”; 5. „ Cerul roşiatic precum buzele tale”; 6. „Calc pe asfalt  cum mi-ai călcat sufletul”; 7. „Am dezbrăcat-o uşor de haine şi am găsit o inimă mică şi tristă”; 8. „Uscat, ca un copac bătrân, stă sufletul meu”; 9. „În ceasul acesta ce mai contează plânsul când ai pierdut ceea ce era mai valoros: surâsul”;

Ionuţ Orăscu, în „Ramuri” nr. 2 din 2018, descoperă la Eugen Suciu poemul definiţie: „Poeme cu substrat ontologic, disecând arii ale inconştientului, traduse lucid în versuri încărcate de substanţă, reci însă, prin refuzul oricărei concesii pentru transparenţă”;

Reţin o poezie publicată de Emilian Mirea în „Ramuri” nr. 2 din 2018: „Când scriu poezie parcă rup / bucăţi de carne din mine // fiecare vers e ca o muşcătură adâncă / a unui animal sălbatic –  / aproape că ţâşneşte sângele / într-un carnagiu îngrozitor / al ţesuturilor care mă ţin în viaţă //  din când în când / mă opresc şi aştept / ca la semafor /  să văd cum se mai simte poezie – / dacă trebuie să-i mai fac respiraţie / gură la gură sau dacă / pot s-o păstrez / în continuare / ca metresă / cât m-o mai ţine / balamalele” („când scriu poezie”);

Scriitorul şi PROFESORUL meu de Limba şi literatura română din liceu, DL. VASILE  LEFTER,  îmi trimite câteva rânduri după ce a citit mai multe cronici ale mele, dar mai ales despre cea apărută în recentul număr al revistei „Hyperion”: „Salut, dragul meu filolog, Georgică! Ți-am citit cronica, constatând încă o dată că e timpul să scoți un volum exclusiv de critică. Lecturile și cultura ta universală îți permit să scrii despre orice scriitor. Ai un discurs critic elevat, faci trimiteri culturale cu mare ușurință, ai forță asociativă. Ce nu ai?  Puțină aciditate, puțină răutate a criticului de care trebuie să se țină seamă. O cronică deschide și poarta unui alt punct de vedere mai puțin favorabil. Un exemplu. Folosirea semnului întrebării înainte și după, model spaniol, nu cumva este găselnița lui Cezar Ivănescu? Criticul, după cum spunea George Calinescu, trebuie să emită mereu noi puncte de vedere asupra unei scrieri.Dacă ai scrie această cronică încă o dată, ai scrie la fel? Cred că nu!   Te-am dădăcit destul. Trage o înjurătură, spune că cei bătrâni sunt zaharisiți și gata!” Îi răspund  distinsului  meu PROFESOR din liceu: Domnule PROFESOR,  aveţi dreptate! Nu sunt acid în critica pe care o fac. Eu mi-am propus  ca demersul meu critic să conste într-o „explorare pozitivă” a oricărui text.  Două  evidenţe m-au făcut să procedez aşa: 1. Eu nu sunt licenţiat în filologie. În aceste condiţii mi-am luat ca aparat critic  de bază câteva discipline auxiliare ( sociologia, psihologia şi filozofia), aspect care este destul de evident. Dar, zic eu, în asta şi constă originalitatea  discursului meu; 2. Legat de 1, n-am abordat criteriile „Noii Critici”, care şi-a făcut apariţia  prin 1950, având ca metodă de lectură analiza de text, explicaţia textului,  relaţiile între cuvinte etc., cea folosită şi ca instrument pedagogic chiar şi de DVS., denumită, mai nou, „close reading”, specifică celor cu studii filologice. Studiile mele superioare (matematică şi fizică) îmi permit, cu succes zic eu, să abordez metoda „distant reading”, adică demersul tehnicist, bazat pe scheme, analogii, trimiteri la citate, la grafice, la statistici etc. Am momente când mai dau iama şi prin structuralism. Atât pot. Dar, vă asigur, cronicile mele sunt apreciate de autori;

Zilele acestea a  apărut revista „Lumină Lină / Gracious Light” nr. 1 din 2018 aflată sub directoratul lui Theodor Damian.  Sub titlul „Lectura ca modus vivendi”, directorul revistei publică o cronica la cartea mea, „Buzunarul cu idei”. Reţin: “Georgică Manole este un intelectual de calitate, un cercetător asiduu şi entuziast, fapt care  este reconfirmat şi de volumul  “Buzunarul cu idei” (Ed. Ştef, Iaşi, 2017, 284 pp.), o carte despre cărţi, de comentariu literar avizat unde sunt prezentaţi peste 40 de autori cu peste 50 de titluri, majoritatea dintre ei botoşăneni. Gânditor sistematic, Georgică Manole plasează autorii studiaţi în  context mai uşor sau mai greu de descoperit (el îl descoperă), cea ce reprezintă una din caracteristicile fundamentale ale criticii literare, dar în acelaşi timp face cu vizibilă dexteritate conecţii şi trimiteri la persoane, idei, cărţi ce ţin de domeniile literaturii, filosofiei, teologiei, psihologiei, sociologiei etc., conecţii care, după Martin Buber, reprezintă cheia filosofiei.

Cum bine spune în prefaţă, iar cititorul poate vedea  acest lucru cu prisosinţă, Georgică Manole citeşte cărţile despre care scrie (desigur, şi pe cele despre care nu scrie) cu ochiul spiritului (poate fi şi altfel? Poate da!).

Acesta e modul firesc al autorului de a lectura. Nu este ceva impus, care se face cu efort, este deci un modus operandi ce izvorăşte din modus vivendi, pentru că într-adevăr, Georgică Manole trăieşte ceea ce lecturează şi scrie ceea ce trăieşte, adică scrie din experienţa interioară a întâlnirii cu autorul citit, o experienţă uneori paradoxală prin aceea că nu numai cititorul lecturează textul dar şi textul îl citeşte pe cititor. Georgică Manole se lasă citit de textele pe care le citeşte, adică  afectat de ele şi aşa acestea intră definitiv în universul său interior din care apoi scrie pentru a împărtăşi celorlalţi ceea ce i s-a revelat numai lui.

“Buzunarul cu idei” este o bibliotecă vie ce se oferă lumii spre înobilare şi înfrumuseţare”;