O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
„Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2022. Şi în acest număr nimic despre Eminescu. Ţinând cont de evoluţiile geopolitice, revista publică un apel al lui Victor Hugo, din 1863, intitulat „Armatei ruse”: „Soldaţi ruşi, redeveniţi oameni. Vi se oferă acum această onoare, nu o lăsaţi să vă scape. Ascultaţi, cât mai e încă timp. Dacă veţi duce mai departe acest război sălbatic; dacă voi, ofiţerilor, care sunteţi nişte suflete nobile, dar pe care un capriciu le poate ruina şi-arunca-n Siberia; dacă voi, soldaţilor, ieri şerbi, astăzi sclavi, smulşi brutal de lângă mamele voastre, de lângă logodnicele voastre, de lângă familiile voastre, suferind cnutul, maltrataţi, prost hrăniţi, condamnaţi pentru mulţi ani, cine ştie pentru cât timp, la efectuarea unui serviciu militar mai aspru în Rusia decât închisoarea prin alte părţi; dacă voi, care sunteţi nişte victime, luptaţi împotriva victimelor; dacă, în ora această sfântă în care venerabile Polonie se revoltă, în ora aceasta supremă în care trebuie să alegeţi între Petersburg, unde se află tiranul, şi Varşovia , unde se află libertatea; dacă, în acest conflict decisiv, vă nesocotiţi datoria, unica voastră datorie, fraternitatea; dacă vă alăturaţi cauzei ţarului, călăul lor şi al vostru; dacă, oprimaţi cum sunteţi, singura învăţătură pe care aţi tras-o din o ruşine; dacă voi, cu sabia-n mână, vă puneţi forţele-nşelate şi oarbe în slujba despotismului, monstru greoi şi alienat, care vă striveşte pe toţi, ruşi şi polonezi; dacă, în loc să întoarceţi armele şi să-l înfruntaţi pe măcelarul naţiunilor, zdrobiţi cu laşitate, dată fiind superioritatea arsenalului şi numărului vostru, acest eroic popor disperat, care-şi reclamă dreptul cel mai important, dreptul la patrie; dacă, în plin secol al nouăsprezecelea, săvârşiţi asasinatul Poloniei; dacă faceţi acest lucru, luaţi aminte, bărbaţi ai armatei ruse, veţi cădea, ceea ce vi se pare imposibil, chiar mai jos decât bandele de sudişti iar lumea civilizată vă va dispreţui! Crimele forţei sunt şi rămân crime; oroarea publică este o pedeapsă.
Soldaţi ruşi, inspiraţi-vă de la polonezi, nu-i combateţi. Ceea ce ridică-n Polonia în faţa voastră nu este un duşman, este un exemplu.”
„Lumina de duminică” nr. 13 (844) din 2022. Pr. Ioniţă Apostolache publică eseul „Eminescu şi rugăciunea sufletului însetat” cu referire la Tudor Nedelcea, un consacrat şi pasionat hermeneut al operei lui Mihai Eminescu, autor a numeroase lucrări şi studii despre poetul nostru naţional. Mă opresc la două citate reţinute de autor din Tudor Nedelcea: 1. „Acumulând şi preluând critic întreaga problematică religioasă, el şi-a format o dogmatică personală – chiar dacă nu şi-a expus-o într-un sistem bine conturat – despre: Dumnezeu (Teologia), Iisus Hristos (Hristologia), Fecioara Maria (Mariologia), îngeri (Angelogia) demoni (Demonologia), moartea. Era atât de informat şi iniţiat asupra creştinismului sau a altor religii, încât i-a surprins chiar pe unii clerici. Argumentaţia teologico-filosofică din însemnările aflate în manuscrisele sale o regăsim în marea sa creaţie. În „Memento mori”, această panoramă a deşertăciunilor, teoretizată înaintea sa de Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, Divinitatea se face prezentă, situată întotdeauna deasupra efemerităţii oricărui conducător, oricât de mare ar fi fost el pe acest pământ, cum este cel al Babilonului. Cititorul este plimbat prin locurile sfinte, prin vechiul Ierusalim, unde pot fi văzute personaje biblice – David, Solomon – poetul rege care „cânta pe Împăratul în hlamidă de lumină”, prin Grecia (cu „templele multicolore” arătate „zeilor din ceruri”), prin Roma antică, spre a poposi pentru mai multă vreme în Dacia, atât de dragă Poetului”; 2. „Eminescu îţi identifică strigătul cu un act de implorare a celor bântuiţi de valul istoriei, al celor ce plutesc pe marea vieţii, dar nu ca nişte naufragiaţi, ci înlăuntrul unei Nave ce-şi propune să biruiască furtunile, avându-l pe Hristos la cârmă şi pe Sfânta Sa Maică la proră. Să reţinem şi observaţia că „Rugăciune” nu e făcută în nume personal, ci este o invocare colectivă, poetul constituindu-se în exponent al celor cu care se simte solidar. Se poate lesne observa din aceste scurte popasuri în lirica eminesciană (deşi exemplele ar putea continua) că în viziunea eminesciană asupra religiei creştine se distinge o cale a credinţei a unei iubiri pure pentru Iisus Hristos (Dumnezeu-Fiul) şi pentru Sfânta Fecioară. Este o dominantă a credinţei împământenite în spaţiul carpato-pontico-danubian odată cu ivirea pe scena lumii a poporului român”.
Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News