O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DILIMANDJARO, CA  UN FEL DE MACONDO

Puţini ştiu că la Dorohoi, acolo, pe toată Dumbrava Roşie unde se întinde hazul, un fel de obcină unde strigoii adună tot sacâzul, unde cerul trage un curcubeu de arcuş şi toate capriciile se enescienizează, acolo, pe Dilimandjaro, trăieşte un scriitor care ar avea multe de povestit reporterilor de teren. În colţul acela de Dorohoi, un fel de Macondo cel idilic al lui  Gabriel Garcia Marquez, discută cu Universul acest scriitor care vede ce alţii nu pot vedea („ochilor le ţâşnesc feştile”): cum visele cad din picioare, cum sufletul se face franjuri, iarba e înlocuită cu efluvii de uimiri, poetul văzând chiar „un curcubeu în pielea goală”, iar „cerul stă-n genunchi sub sânii lunii”. Se numeşte Marin Beşcucă şi el este omul pentru care Universul nu moţăie, îl sensibilizează şi-i scoate gândurile din adormire. O energie internă se concretizează în scris. Pagini întregi ies  redând cam tot ce produce malaxorul minţii acestui „mic monstru” (el a zis-o, nu eu!), proclamându-se „Monstrul de pe Dilimandjaro”: „primeşte-mă, Cinstite Cititorule, / şi mă priveşte de la înălţimea firii tale, / ca semen… / ca aproape din Aproapele… / şi vină-mi-te sub şoaptă, / la umbră, / să punem de-o upanişadă… /  ăsta sunt eu, / Marin, / Monstrul de pe Dilimandjaro!!… / Marin…”.  Activitatea scriitoricească a lui Marin Beşcucă este  prodigioasă. Fiecare secundă şi-o dedică acestei îndeletniciri pusă sub  semnul unei devize cu care se deschide şi volumul  pus în discuţie : „Nimic şi Niciodată fără Dumnezeu!!”.  Ca la  foarte mulţi scriitori, există o dualitate interioară şi la Marin Beşcucă, una descrisă  de Nicolae Balotă cu mulţi ani în urmă: „Eu socot că această dualitate interioară, chemarea de ordin spiritual, către cele religioase, şi chemarea creaţiei, poate da naştere la unele conflicte lăuntrice. Nu se întâmplă lucrul acesta atunci când reuşeşti cu adevărat să subsumezi valorile literare, artistice, ştiinţifice, filosofice, unui anumit plan, care este în acelaşi timp un temei ferm şi o finalitate, un scop de dincolo de cultură. Desigur, rodul cultural se manifestă în opere artistice, în poezie, în muzică, în arte, în filosofie. Consider însă că rădăcina lor, ca şi semnificaţia finală a acestor roade depăşesc culturalul. Unde este temelia? Unde este finalitatea? Ele se află undeva, într-o transcendenţă, într-un plan al Divinului, ce depăşeste imanentul, planul acesta lumesc, imediat.”

Citatul, cel puţin pentru acest volum, „Monstrul de pe Dilimandjaro” (Editura „PapiruS Media”, Roman, 2019; prefaţa: Marta- Polixenia Matei), descrie perfect  la ce se raportează stilul lui Marin Beşcucă.

Nu ştiu unde îşi scrie versurile-eseu  poetul, poate într-o cameră neapărat luminoasă, într-o grădină supusă tuturor anotimpurilor, noaptea în liniştea impusă de întuneric sau peste tot în acest Univers al său, numit Dilimandjaro Cert este că el scrie versuri, dacă e să folosesc o vorbă a poetului englez John Keats, „aşa cum copacul face frunze”.  Marin Beşcucă se ascunde în tăcerea metaforei, ca brusc să dea în clocot. În debutul poeziei sale şi-a ales ca aliat lumina, inspirându-se din diada lumesc – nelumesc, având momente când ce-a de-a treia funcţie  a  inimii, abstola, descrisă atât de frumos de Holderlin  sau  Adrian Alui Gheorghe, nu ține cont de  această colaborare cu lumina, ajungând ca versurile să-l scrie pe poet: „m-a apucat nostalgia toamnei! / mă uit în mine, resfirând primăveri, / mă uit în mine, vara, punând altoi… / versul mi-a învăţat meteahna / şi mă primeşte săi umblu lanţul trofic, / să-i spintec apeductele clorofilei, / pereţii sufletului meu sunt tot mai goi, / şă mi-am înzăvorât speranţele în sonata / timpului pierdut…/ despuiate, / desculţe, / mirosind a mahmur… / şi pieptul îmi răsună a gong! / pereţii, tot mai goi, cer un răgaz, / la timp!” („Sonata pereţilor goi”).

Dacă  vrei să citeşti acest volum cu atenţie, aşa cum am făcut-o eu, constaţi că autorul se supune  unor ipostaze. Prima mă duce spre un vers al lui Bob Dylan: „eu nu urăsc nimic altceva decât ura”.  O altă ipostază este una vizuală: Marin Beşcucă umblând zilnic pe cărările Macondo-ului său, pavându-le cu versuri. O a treia ipostază este aceea a unui Marin Beşcucă a cărei spontaneitate morală nu dă semne de oboseală, de ducere spre derizoriu, sau, cum ar zice Andrei Pleşu „nu-i un ornament teoretic facultativ”. Marin Beşcucă este un  postmodernist convins pe care îl trădează adesea, necufundându-se în subrealism, iar volumul acesta nu este unul  de manifestare a sentimentului de iubire. Este mai mult, unul de adoraţie pentru o treime personală: Dumnezeu –  femeia – poezia.