Connect with us

Cultura

MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (232)

Publicat

Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

21 Martie 2024 – Ziua Mondială a Poeziei. Am avut onoarea să fiu moderator la întâlnirea scriitorilor Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa, Mihai Babei şi Mircea Oprea cu elevii Liceului „A. T. Laurian” din Botoşani (foto: citeşte din versurile sale Liviu Ioan Stoiciu)

 

INTERVIU CU LIVIU IOAN STOICIU (1 septembrie 2015) 

Eu scriu intuitiv și proză (așa cum scriu poezie, pur și simplu spontan), nu am subiectul în minte, las rândurile să curgă de la sine, fără nimic preconceput, mă eliberez la masa de scris”(LIS)

Georgică Manole: Credeţi că ne aflăm într-un moment în care se poate lua un interviu fără să discutăm despre trecut, politică şi politicieni?

Publicitate

Liviu Ioan Stoiciu: Încerc demultișor să mă îndepărtez de politică și politicieni, nu mai scriu nici la Cotidianul.ro, nu mai scriu nici pe propriul blog. Citesc pe agenții de presă-scrisă și urmăresc știri în audiovizual, inclusiv analize politice, dar nu mă mai implic. Sincer, îmi e lehamite. De când a dispărut USL (și Crin Antonescu și-a dat acordul să se alieze PDL cu PNL, practic PDL înghițind PNL; acel PDL care a distrus România zece ani, la cheremul lui Băsescu), iar UNPR-ul generalilor taie și spânzură și la putere și în opoziție (învârtind pe degete PSD), nu mă mai interesează soarta politicii românești. Faptul că serviciile secrete fac jocul politic al puterilor străine (al căror prizonier e președintele României) și nu servesc interesul național, mă deprimă. N-am nici un model moral în rândul politicienilor, de ce să-mi tot bat capul? Corupția s-a generalizat la nivelul elitei conducătoare (pe plan central și local). Reformarea clasei politice, clamată de la Revoluție încoace, e imposibilă (inclusiv tinerii sunt victime ale sistemului de tip mafiot, bazat pe politica de cadre, perpetuat; te supui lui sau ești exclus). Cu ce ne-am ales după Revoluție? Cu trei milioane de români plecați să fie sclavi în Occident, să  poată să-și ridice în România o casă și să-și cumpere o mașină la mâna a doua — dar familiile lor sunt făcute praf, crește o generație fără valori, needucată, fără personalitate, cu sufletul pervertit, pentru care va conta doar banul (avuția acumulată, dacă ești norocos) și nu va fi interesat deloc de bunurile spirituale (ele ne asigură identitatea în lume), singurele perene.

G.M.: Fişa biobibliografică a lui LIS este plină de date, evenimente, gesturi, atitudini, meserii, funcţii, studii, premii, volume publicate, limbi în care a fost tradus etc. Prea puţine date, însă, despre copilăria de la Dumbrava Roşie şi Cantonul 248. E drept, aţi spus tot despre copilărie în poezia de început. Dar asta era atunci. Cum îşi vede LIS copilăria azi, când are o vârstă şi o experienţă? 

L.I.S.: Am mai vorbit despre copilărie cu orice ocazie s-a invit — „copilărie, colț de rai”. De la Dumbrava Roșie (la 5 kilometri de Piatra Neamț, unde m-am născut într-un canton CFR, locuință de serviciu; tatăl meu era detașat la linia ferată care se construia spre Bicaz; amândoi părinții mei aveau casele părintești la Adjud, tata, și la Adjudu Vechi, mama) nu am amintiri, n-am stat decât un an și ceva. A fost ghinionul mamei mele, Ioana Sandu, care a dorit să stea aproape de familia ei de origine, la Adjudu Vechi, și să vrea să locuiască la Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu vechi, la doi de comuna Adjudu Vechi). De fapt, a chemat-o acolo, nefast… destinul — în 21 iunie 1951 a fost trăsnită în bucătăria de vară (abia stabilită la Cantonul 248, altă locuință de serviciu a tatălui meu, care a continuat să fie detașat pe șantierul noii linii ferate spre Bicaz, el era șef la întreținere de cale ferată). Am rămas fără mamă la un an și patru luni, la Cantonul 248 (izolat în câmp, cantonul era la… 248 de kilometru de București și la patru kilometri de orașul Adjud). Un an, după moartea mamei, am fost crescut de rude și de o domnișoară de 18 ani îndrăgostită de tata, fiică a cantonierului, a celui ce păzea bariera drumului care lega șoseaua națională București-Adjud-Bacău de Podu Turcului-Tecuci-Bârlad, la Adjudu Vechi fiind pod mare peste Siret (Cantonul 248 avea trei construcții separate solide, de piatră și cărămidă — una a șefului de întreținere de cale ferată, alta a cantonierului, fiecare cu ograda, grădina și acareturile lui, despărțite cu gard și o a treia construcție, masivă, care era magazie și dormitor pentru muncitorii la întreținere de cale ferată, țărani veniți de departe să câștige un ban; pe atunci CFR era „a doua armată”, cu o disciplină de fier și salarii acceptabile). Domnișoara era la o școală postliceală, ea m-a încântat cu legende și mituri, ea mi-a pus primele cărți în mână și m-a învățat să scriu și să citesc (probabil de aceea m-a dat tata la 6 ani la școală). N-am avut în casă bibliotecă, dar nu mi-a lipsit nimic, de la jucării, trotinetă, tricicletă, bicicletă, cu brad de Crăciun de vis în care era atârnat inclusiv un aparat cu diapozitive, care mă fascina, o raritate — probabil datorită acestui aparat am sperat să ajung regizor de film, după terminarea liceului, greșindu-mi alegerea la examenul de admitere (deși nu aveam curent electric la Cantonul 248, aveam o lampă mare cu gaz atârnată în tavan, în sufragerie, care producea nu numai lumină și căldură, ci și curent pentru un aparat de radio; toate aduse din URSS, unde tata a fost prizonier trei ani; tata conducea o mașină a Crucii Roșii și nu era înarmat când a fost făcut prizonier la Cotul Donului; a fost prizonier la o mină de azbest, în Siberia; atenție, tatăl meu a murit la 90 de ani, în 2007). Cantonul, cu două fântâni ale lui, era înconjurat de „bucăți” (grădini cu de toate, de la pepeni la struguri, unele cu un prepeleac de pază) ale țăranilor din Adjudu Vechi. Am avut parte de o copilărie fabuloasă, în ogradă aveam zeci de pomi fructiferi și păsări și animale „ca de pe Arca lui Noe”, mari și mici (mă luptam cu curcanii și gâscanii, aveam locuri de comoară ale mele; turnam din plumb avioane și aruncam în aer cutii cu carbid, să bubuie până departe). Duceam bătălii (pregătite ca la carte, după model antic) pe zona căii ferate cu copii din Adjudu Vechi, veniți la „bucată” cu părinții lor, la prășit sau la cules, la păzit vitele scoase la păscut, spre Adjud (unde era un lac sălbăticit) și spre Șișcani (unde era o lizieră), spre Sascut-Bacău… Plus „moașa satului”, chemată să mă tragă, deocheat mereu. Am trăi într-un paradis al meu până când tata a sărăcit, încet-încet, și-a pierdut la reforma monetară banii adunați (trebuia cu ei să-și ridice o casă la Adjud; a apucat să pună temelia și să ridice un grajd arătos; ca într-un blestem, avea să transforme grajdul în casă de locuit și atât, mai apoi), au venit întovărășirile și colectivizările, a pierdut pământul arabil (și uneltele agricole). Și din căsătoria a doua, din vara lui 1952, cu Elena Berescu, i s-au născut un băiat și trei fete (buni frate și surioare al și ale mele) — n-a mai făcut față, vraja copilăriei mele s-a tăiat, în clasa a VII-a am fost trimis la Adjud, „în gazdă” (de la Adjudu Vechi, mergeam doi kilometri la Cantonul 248 să ajung la școală, iarna erau nu numai viscole și zăpadă de doi metri, ci și lupi). Ideea de fericire la mine a fost legată numai de copilărie — de la 11 ani încolo (atunci am fost… dezvirginat, întâmplător, fără să fi avut o viață sexuală) am fost mereu nefericit, poate de aceea am început să scriu (în toate genurile). De la 11 ani tot scriu… La 14 ani „editam” reviste de cultură ale mele (scrise de mână pe hârtie A 3, îndoite), în care aveam să debutez…

G.M.: Într-un dialog cu Vasile Andru, acesta menţiona: „Ţin legătura cu câţiva confraţi dragi, unii dintre ei mă privesc ca pe un postum; de pildă excepţionalul om şi poet Liviu Ioan Stoiciu mă ţine în stima lui ca pe un postum legendar…”. Poate un scriitor să vadă cam ce soartă postumă îl aşteaptă?

L.I.S.: Habar nu aveam de declarația lui Vasile Andru, mulțumesc pentru atenționare. Sincer, îl consider pe Vasile Andru un scriitor aparte, original, care ar merita o cu totul altă poziție în literatura română decât aceea de care are parte azi (mai degrabă e marginalizat, neinclus în istoriile literaturii române care contează). Tot ce citesc din ce scrie el e interesant, trecut prin filtrul gândirii ezoterice (gândire în care eu îmi pun mari speranțe, suntem în secolul XXI-religios, e de neînțeles că Occidentul se îndepărtează de Dumnezeu; ar trebui să ne revizuim gândirea „materialistă”, care îngroapă spiritualitatea magică; secolul XXI e scos azi din tâțâni de Statul Islamic, nu mai departe, de o religie venită din evul mediu, pusă în practică prin violență dusă la extrem, n-ar trebui să ne revizuim „filozofia de viață”?). I-am spus mereu lui Vasile Andru (mi-a fost coleg la revista Viața Românească, până să se pensioneze) că văd în el un mare scriitor (are o cu totul altă perspectivă asupra realității; inclusiv ieșirile lui continui în străinătate, exclusiv în regim religios-isihast îl avantajează), care ar trebui să se respecte și să confirme… în posteritate. Îl urmăresc de departe (nici nu știu dacă mai e în țară), mi-ar plăcea să văd că nu mă înșel asupra valorii lui. Dacă poate să vadă un scriitor ce soartă postumă îl așteaptă? Din păcate, nu poate în condițiile date în literatura română — în care, în timpul vieții ți se spune că ești un mare scriitor și după ce mori ești uitat, „șters din scripte”. O fi având Mircea Cărtărescu, răsfățatul acestor vremuri (propus la Premiul Nobel, preferatul tuturor criticilor), posteritate? În condițiile în care ești promovat insistent (e vedetă și în manualele școlare, e „învățat” obligatoriu adică), posteritatea lui e asigurată — până se va schimba iar gustul receptării și va fi și el revizuit, aruncat în uitare. Nimic nu e bătut în cuie.

G.M.: Până la urmă, care ar fi motivul real ce a stat la baza atitudinii celor de la „Contemporanul” de a nu publica răspunsurile date de LIS la ancheta cu tema „Să ieşim din zodia totalitarismului comunist”?

L.I.S.: Mi-am retras semnătura de la revista Contemporanul fără să fac în nici un fel caz, i-am rugat să-și publice mai departe prietenii (și premiații; că era o listă cu premiați reluată pe ultima pagină), eu eram ruda lor săracă. Natural, cei din conducerea Contemporanul mi-au șters urmele, să nu mai exist. Nici o problemă, am și uitat ce s-a întâmplat atunci, de fapt, la despărțire, ce a declanșat reacția mea. Răspunsul meu la ancheta Contemporanul a fost probabil aruncat la coș. În orice caz, mă plictisisem și de promovarea de gașcă a poeților ardeleni, toți considerați mari (ardeleanul N. Breban are obsesiile lui în acest sens; am îndoieli că mai citește poeți). În general nu am poziții comode în chestiuni grave, de exemplu cele legate de comunism. Dar i-am luat apărarea lui N. Breban când a fost acuzat că a colaborat cu Securitatea, ținând cont că după Tezele din iulie 1971 el s-a delimitat la Paris de Ceaușescu și regimul lui, deși avea funcții înalte în România (redactor șef la România literară, membru supleant în CC al PCR)… N-am mai fost compatibili de la un moment dat, și am pus punct.

G.M.: De ce credeţi că douămiiştii, sau o mare parte din ei, au o ideologie de stânga?

L.I.S.: Ideologie de stânga? Aveți informații din interiorul douămiiștilor? Din câte cunosc eu, douămiiștii l-au pupat în majoritate în părțile dorsale pe Traian Băsescu, cât a fost președinte (care se lăuda că e de dreapta, „popular”, „democrat liberal”), în frunte cu Radu Vancu, și îl înjurau pe Victor Ponta și stângismul PSD. Doar Paul Cernat s-a declarat public de stânga (într-o polemică teoretică, dusă cordial cu Al. Matei). Natural, Paul Cernat are dreptul să-și pună întrebări de bun simț — de ce dreapta a eșuat la guvernare după Revoluție… O fi poetul de azi ortodoxist Marius Ianus de stânga? Oricum, nu știu douămiiști implicați în politica României (nici de stânga, nici de dreapta, de fapt; textele lor jurnalistice sunt ignorate), ei nu-și mai văd capul cu acoperirea burselor în străinătate, pregătiți doar să „se bucure de viață”.

G.M.: Nicolae Manolescu nu prea vă menajează când  vine vorba despre publicistica scrisă după revoluţie. Abordând o atitudine frustă, spune că „nu judecaţi limpede tranziţia” şi peste tot în publicistică „musteşte un venin inexplicabil”. Ca unul care v-am citit articolele de opinie, din câteva publicaţii şi de pe blog, am altă părere: că judecaţi excesiv de limpede, iar exprimarea corectă a realităţii nu înseamnă o condimentare cu venin ci a fi cinstit cu propria conştiinţă. Veţi urma sfatul lui Nicolae Manolescu, acela de a mai pune un pic de „miere” în opinii?

L.I.S.:  N. Manolescu judecă regretabil, ca membru de partid, de pe altă baricadă politică, nesimpatizată de mine. Dacă aș fi gândit ca el, dacă aș fi fost membru în partidul lui, altfel ar fi gândit. Domnia sa n-are libertatea pe care o am eu. N-am fost niciodată membru de partid, m-am mișcat exclusiv după propria voință.

Mulțumesc. Într-adevăr, răspundeți generos la judecata lui N. Manolescu, am fost cinstit cu propria conștiință, cum de am îndrăznit? N. Manolescu m-a penalizat fiindcă n-am fost de partea baricadelor lui politice, nu i-am cântat niciodată în strună. Eu regret nespus că N. Manolescu a făcut și face politică și că opiniile lui critice au fost influențate de politică, în bună parte. Eu i-am spus public lui N. Manolescu că a eșuat în politică (de la un moment dat s-a crezut providențial, și-a pierdut capul; nici nu se putea, după Revoluție a fost tot timpul pe cai mari politici; anul acesta i se încheie ascensiunea, plecat de la UNESCO Paris, numai de n-ar veni vremea scadenței) și nu m-a iertat. În textele mele publicistice am fost intransigent, dar întotdeauna onest, am scris ce am crezut de cuviință, n-am ținut cont de nici o opreliște și am detestat politicianismul (eu n-am fost niciodată membru al vreunui partid; se înțelege, nici înainte de Revoluție n-am fost membru PCR; până la Revoluție am fost învățat minte de Securitate, am avut dosar de urmărire operativă, „știu cu ce se mănâncă” demnitatea publică). După Revoluție am scris enorm publicistică — timp pierdut, mi-am sacrificat tinerețea inutil în numele punerii pe picioare a unei Românii „democrate” pentru copiii noștri, naiv. Aș fi fost mult mai câștigat dacă aș fi stat deoparte? Am încercat să-mi fac datoria. În 2015 am împlinit 65 de ani, credeți că merită să mai scriu articole politice (în care să pun, eventual „miere”)? Lasă că nu te mai citește nimeni, de fapt. De ce să-mi mai risipesc energia cu subiecte nule?

G.M.: Propuneţi, eventual şi argumentaţi, un nume căruia ar trebui să i se atribuie, la Botoşani, în 2016, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”.

L.I.S.: Premiul e acordat pentru întreaga operă, deci intră în discuție poeții ajunși la o vârstă, care au o operă. România (sau limba română) are o poezie performantă, dă lecții oricui, azi. Eu i-aș nominaliza, până să dispară, pe cei din alte generații decât aceea a optzeciștilor, de la Gheorghe Grigurcu la Ion Gheorghe și Ovidiu Genaru, Nora Iuga și C. Abăluță, Vasile Vlad, Ion Pop. Dacă faci o selecție din poezia lor, în parte, poți să rupi gura târgului, sunt excelenți.

M.G.: Prin „Vrăjmaş”, cel de-al cincilea roman, l-aţi impus pe Iordache pe care, la un moment dat, l-aţi lăsat liber, l-aţi lăsat să facă ce crede el, situaţie în care eu percep o despărţire de personaj. Noica spune că o despărţire de cineva are loc doar dacă ai trăit într-o profundă comunicare cu el. Aţi trăit într-o accentuată comuniune cu personajul Iordache?

L.I.S.: Mă lăsați fără cuvinte, e impresionantă bunăvoința dumneavoastră, domnule Georgică Manole. Sunteți scriitor și știți că personajele își pot lua și libertatea să se rupă de autorul lor și să meargă în drumul lor (n-are legătură cu textualismul ce spun). V-ați pus în pielea mea (sunteți vrâncean la origine, poate avem același drum de acces în „actul de creație”, specific) și ați înțeles că nu aveam de ales, Iordache din romanul „Vrăjmaș” s-a retras discret în lumea lui (și eu l-am lăsat în plata Domnului). Sigur, mă pot recunoaște în el până la un punct, așa cum mă pot recunoaște și în ziaristul ratat, Ivan, alt personaj cu care am comunicat (fie și telepatic)… Eu scriu intuitiv și proză (așa cum scriu poezie, pur și simplu spontan), nu am subiectul în minte, las rândurile să curgă de la sine, fără nimic preconceput, mă eliberez la masa de scris. Sigur, nu-mi fac iluzii că e ceva de capul meu când scriu (poezie, proză, teatru) și că nu-mi dezamăgesc așteptările. Pun mereu în față: atâta pot, atâta mi-a fost dat să scriu.

G.M.:Sunt voci  cărora Eminescu nu le-ar mai spune nimic, dar mult mai multe sunt cele pentru care Eminescu este totul. Cum îl percepe Liviu Ioan Stoiciu pe Eminescu?

L.I.S.: Pentru mine Eminescu e „totul”, cum subliniați — și nu sunt vorbe mari. Numai pe Shakespeare îl receptez așa, fără rezerve. Nu mă interesează detractorii, contestatarii lui Eminescu. Nici n-am de gând să mă justific de ce, pur și simplu Eminescu „îmi place”. De mai mulți ani pe Radio România Cultural e transmisă (înainte de 15 ianuarie sau 15 iunie) o adaptare (realizată de Gavriil Pinte) a unui ciclu al meu de versuri (din volumul „Post-Ospicii”, apărut la Editura Axa, 1997, în colecția „La steaua”), adaptare intitulată „Ochii Arhanghelului Mihai” (legată de Eminescu, în profunzime). Probabil e de vină și fascinația începuturilor limbii române scrise „culte”, care la Eminescu s-a regăsit, perfecționistă. Dar e și proba sensibilității marelui poet din secolul XIX, probă a scrisului lui intuitiv și a educației autodidactice. Și mă bucură nespus că marii noștri critici contemporani sunt „fani”-Eminescu.

G.M.: Anul acesta s-au aniversat 150 de ani de la apariţia primului număr al revistei în care Eminescu şi-a făcut debutul nominal. Cum a fost la „Zilele Revistei FAMILIA”?

I. S.: Eminescu avea 16 ani când a debutat (locuia la Cernăuți, plecat de un an din Botoșani și semna Eminovici) și Iosif Vulcan, patronul revistei Familia, l-a publicat în 1866 cu numele de Eminescu, rămânându-i „naș literar”… Cum a fost la aniversare, la Oradea, în iunie 2015? Au strălucit moștenitorii „Familiei”. Organizator generos a fost Ioan Moldovan (director al revistei Familia din 1990), alături de Traian Ștef, redactor-șef — a avut atât de mulți invitați, că pe unii i-a uitat, nu i-a „activat” la manifestări, motiv de frustrări. Ca fapt divers, necontând lungimea acestui interviu (apăreți cu Luceafărul.net numai online, nu?), vă redau, semnată cu bună-credință, onest, cu prietenie, de Ioan Moldovan, o ”Scrisoare post-festum generică”:

Dragi prieteni invitaţi la Zilele Revistei Familia, ediţia 25,

Înainte de toate, ţinem să vă mulţumim că aţi răspuns invitaţiei noastre şi aţi contribuit prin prezenţa şi prestaţiile de excepţie la reuşita acestei Sărbători.

Am simţit tinereţea venerabilei „Doamne” şi am văzut ideea că ea şi­a întemeiat o veritabilă familie spirituală din care faceţi parte.

Numaidecât ne cerem scuze pentru toate erorile de organizare şi desfăşurare – pe care ni le asumăm necondiţionat, ştiind că nu este om să nu greşească. În acelaşi timp, nădăjduim că ele nu vor umbri bucuria de a fi fost, de a fi împreună.

Regretăm, aşadar, scăparea impardonabilă de a nu fi lansat cum se cuvenea cele două antologii din poeţi şi prozatori elveţieni contemporani realizate special pentru Sărbătoarea Familiei de prietenul nostru statornic Radu Ţuculescu şi­i cerem scuze pentru supărarea pricinuită.

Ţinem, totodată, să propunem două poezii ale prietenilor noştri Adrian Popescu şi Ioan Liviu Stoiciu, întrucât, tot din pricina slăbiciunilor de organizare, nu au beneficiat de un spaţiu cuvenit pentru lectură poetică. Poeziile le­am ales noi, nu autorii lor, dar ele sunt în sine poeme alese:

 

Adrian Popescu:

De la o vreme

De la o vreme scrie tot mai rar

refuzând să­şi facă publice mirările

să­şi comercializeze stările de suflet

a devenit obscur de teamă să nu

i se jefuiască secretul.

Întrezăreşte oare ceva tandru

ce au văzut ochii Macedoneanului înainte

de a porni campania din Ind?

Sau ochii fericiţilor printre lacrimi?

(din volumul Vocea interioară)

 

Liviu Ioan Stoiciu:

Chip de ocară

chip de ocară. Chip în luciul apei de coastă

chip de tiran: care

a abandonat cercetările. Neconsiderând timpul

pierdut: sferturile de oră până

acum fiind bătute de figuri care

reprezentau cele patru vârste ale omului. A

abandonat? Un accident: cercetările de inundare nu

au dat nici un rezultat. Având loc o

inundare a corpului. Un corp de cuvinte, dacă se

aşa, fără nici un verb între ele. Până la

accident.

(din volumul Singurătatea colectivă)

 

Vor mai fi fost, desigur, şi alte greşeli, dar sperăm să ne rămână bucuria.

Cu constantă iubire şi reînnoite mulţumiri, „jubilanţii Familiei”

Pentru conformitate, Ioan Moldovan.

Urmăriți Botosani24.ro și pe Google News



Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu ce scriem:


ȘTIREA TA - Dacă ești martorul unor evenimente deosebite, fotografiază, filmează și trimite-le la Botosani24 prin Facebook, WhatsApp, sau prin formularul online.


Eveniment

Pene de curent de Paști: Prosumatorilor li se recomandă dezactivarea invertoarelor la plecare de acasă

Publicat

Publicitate

Asociația Prosumatorilor și a Comunităților de Energie din România (APCE) le recomandă prosumatorilor care pleacă de acasă de Paște să oprească invertoarele folosind siguranța dedicată acestora, contribuind astfel la menținerea echilibrului în sistemul energetic național, scrie .

Dispeceratul Energetic Național intervine în contextul dezechilibrului între producție și consum. Pentru a evita supraîncărcarea rețelei și eventuale pene de curent, se vor lua măsuri drastice de reducere a producției. Concret, unitățile Hidroelectrica și Elcen vor întrerupe complet activitatea, iar centrala nucleară de la Cernavodă ar putea funcționa la capacitate redusă cu până la 40%, dacă situația o va impune.

Conform unui comunicat al APCE, același apel este adresat și firmelor care au panouri solare, dar nu au activitate sau consum pe timpul zilei în acea perioadă. În preajma Sărbătorilor Pascale, când consumul de energie electrică scade semnificativ, în spațiul public au apărut îngrijorări legate de echilibrul sistemului energetic național, susțin reprezentanții asociației, citați de Agerpres.ro.

Risc de pene de curent de Paști

„De Paște, prosumatorii oferă din nou o lecție de civism <energetic> și facem acest lucru doar pentru a demonstra că surplusul de energie al nostru este o parte din soluție, nu o problemă. Am toată încrederea în experiența echipelor de la Dispeceratul Energetic Național.

Pentru mine, ei sunt la fel de importanți ca și controlorii de trafic aerian”, a afirmat președintele APCE, Dan Pîrșan, în comunicat.

Potrivit sursei citate, prosumatorii pot reduce producția solară cu până la 5%.

Publicitate

Reprezentanții APCE susțin că energia nucleară se poate diminua doar în anumite limite mici, fiind o sursă stabilă și esențială în sistemul energetic.

„Hidrocentralele pot reduce producția la limită, în special pentru a conserva rezervele din lacuri, o practică responsabilă în contextul actual, iar centralele pe gaz sau cărbune pot fi oprite temporar, chiar dacă implică pierderi financiare”, se menționează în comunicat.

Totodată, parcurile fotovoltaice mari, de peste 5 MW, și turbinele eoliene pot fi controlate de Transelectrica. Astfel, acestea pot fi oprite atunci când este necesar.

„Problema reală este la parcurile fotovoltaice comerciale mai mici de 5 MW, care sunt multe și nu pot fi controlate centralizat”, spun reprezentanții asociației. O problemă este reprezentată de lipsa marii stocări în baterii, la care România este „repetentă”.

Prosumatorii contribuie cu doar 30% din totalul energiei fotovoltaice din România – și doar atunci când este soare în toată țara, menționează sursa citată.

„Când tensiunea din rețea depășește 253V, echipamentele prosumatorilor se opresc automat, ca măsură de siguranță. Invertoarele prosumatorilor nu funcționează în condiții de supra-tensiune în rețea peste 253V.

Deci, în lipsa consumului din rețea, prosumatorii nu injectează energie, iar sistemul se autoreglează”, explică reprezentanții asociației.

Consumul de energie de Paște va fi unul mic, iar producția trebuie să fie la un nivel adecvat, pentru a nu exista probleme de adecvanță și de tensiune la nivelul sistemului, motiv pentru care au fost luate măsuri pe fiecare tip de producător, a anunțat, marți, ministrul Energiei, Sebastian Burduja.

Producția centralei de la Cernavodă ar putea fi redusă cu până la 40%

Astfel, la Hidroelectrica se vor opri hidroagregate, la Nuclearelectrica puterea ar putea scădea cu până la 40%, în timp ce Elcen va opri unitățile care produc energie electrică. Totodată, prosumatorilor li se recomandă să-și oprească invertoarele, a transmis ministrul după ședința Comandamentului Energetic.

„Perioada cea mai sensibilă va fi duminică, în prima zi de Paște, între orele 11:00 și 16:00. Atunci estimăm un consum care va putea fi în jurul valorii de 2.500 megavați, în scenariul de bază. Este un consum foarte redus.

Gândiți-vă că într-o zi normală de duminică, o zi în care oricum e un consum mai mic decât în timpul săptămânii, discutăm de valori de 5.000, poate 4.000 și ceva MW, deci discutăm de un nivel de două ori mai mic”, a explicat Burduja, după ședința Comandamentului Energetic.

sursa: agerpres

Citeste mai mult

Educație

Directorii școlilor din Botoșani s-au întâlnit cu secretarul de stat în Ministerul Educației și Cercetării, SORIN ION

Publicat

Publicitate

Astăzi, 16 aprilie 2025, secretarul de stat din cadrul Ministerului Educației și Cercetării, domnul Sorin ION,  s-a întâlnit cu directorii și directorii adjuncți ai unităților de învățământ din județul Botoșani, pentru a discuta despre provocările și oportunitățile învățământului preuniversitar la nivel național, precum și despre aspecte specifice sistemului educațional local.

Evenimentul, desfășurat în Sala „Mihai Eminescu” de la Hotelul Rapsodia din Botoșani, a avut ca scop consolidarea dialogului între reprezentantul ministerului și directorii școlilor din județul nostru. Printre subiectele abordate s-au numărat implementarea noilor politici educaționale, digitalizarea procesului de învățământ, măsurile de sprijin pentru elevii din medii defavorizate prin programe de prevenire a abandonului școlar, dar și desfășurarea examenelor naționale în anul școlar curent.

Secretarul de stat a subliniat importanța colaborării dintre instituțiile educaționale și autoritățile centrale, evidențiind angajamentul Ministerului Educației și Cercetării de a sprijini dezvoltarea unui sistem de învățământ modern și incluziv.

La întâlnire a participat și președintele Consiliului Județean Botoșani, domnul Valeriu IFTIME, care a subliniat colaborarea excelentă dintre instituția pe care o conduce și Inspectoratul Școlar Județean Botoșani, precum și faptul că autoritățile județene susțin reducerea învățământului simultan până la desființare, în următorii doi ani, pentru desfășurarea unui act educațional optim, prin asigurarea transportului școlar cu microbuze electrice în toate unitățile administrativ-teritoriale care au nevoie.

Directorii prezenți au avut ocazia să își exprime opiniile și să adreseze întrebări cu privire la prioritățile Ministerului Educației și Cercetării în perioada următoare. În cadrul discuțiilor, au fost evidențiate provocările specifice ale școlilor din Botoșani, necesitatea adaptării planurilor cadru și a programelor școlare la provocările educaționale actuale, dar și accesul elevilor și al cadrelor didactice la la resurse educaționale de calitate.

Astăzi, am avut onoarea de a-l primi pe domnul secretar de stat Sorin Ion, în cadrul unei întâlniri extrem de productive cu directorii unităților de învățământ din județul Botoșani. Discuțiile au fost axate pe identificarea soluțiilor pentru îmbunătățirea procesului educațional, sprijinirea profesorilor și dezvoltarea infrastructurii școlare.

Publicitate

Am subliniat importanța colaborării strânse între instituțiile de învățământ, autoritățile județene și Ministerul Educației și Cercetării pentru a asigura elevilor un mediu propice învățării. De asemenea, am discutat despre strategiile pentru reducerea abandonului școlar, despre adaptarea curriculumului la nevoile reale ale societății și reducerea învățământului simultan.

Inspectoratul Școlar Județean Botoșani rămâne angajat în misiunea de a susține inițiativele care conduc la o educație de calitate, iar întâlnirea de astăzi a demonstrat încă o dată dorința tuturor părților implicate de a face din educație o prioritate reală. Mulțumim domnului secretar de stat pentru implicarea și sprijinul permanent!” a declarat prof. Bogdan Gheorghe SURUCIUC, inspector școlar general.

Citeste mai mult

Eveniment

PF Daniel, mesaj de Sfintele Paști: Să arătăm în jurul nostru iubire smerită și milostivă, iertare, pace și bucurie

Publicat

Publicitate

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis miercuri mesajul de Sfintele Paști, în care a subliniat că iubirea smerită și milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos este mai tare decât păcatul și moartea.

„Prin iubirea Sa smerită şi milostivă, Domnul Iisus Hristos arată pe Cruce ascultare smerită faţă de Dumnezeu şi iertare milostivă faţă de cei ce L-au răstignit. Astfel, Domnul Hristos ridică sau vindecă păcatul neascultării protopărinţilor Adam şi Eva spre mântuirea lumii şi, totodată, înlocuieşte violenţa ucigătoare cu iubirea pacificatoare”, a evidențiat Părintele Patriarh Daniel.

Mesajul integral:


Iubirea smerită şi milostivă este mai tare decât păcatul şi moartea

După ce a serbat, împreună cu ucenicii Săi, Paştele iudaic, Domnul Iisus Hristos a instituit, Joi seara, un Paşte nou, la Cina cea de Taină, prin care anticipa taina morţii Sale jertfelnice pe Cruce din ziua de Vineri şi Învierea Sa a treia zi (Duminică), pentru a dărui lumii viaţa veşnică. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Paştele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7).

Centrul sărbătorii Paştelui iudaic este celebrarea minunii trecerii poporului evreu, condus de Moise, prin Marea Roșie, ca pe uscat, pentru eliberarea poporului evreu din robia Egiptului. Însă, la sărbătoarea Paştelui creştin, Biserica noastră celebrează trecerea lui Hristos cu trupul prin jertfa sângeroasă a morţii Sale pe Cruce şi Învierea Sa din morţi cu trupul, pentru a intra în viaţa cerească veşnică din Împărăţia cerurilor.

Publicitate

Prin iubirea Sa smerită şi milostivă, Domnul Iisus Hristos arată pe Cruce ascultare smerită faţă de Dumnezeu şi iertare milostivă faţă de cei ce L-au răstignit. Astfel, Domnul Hristos „ridică” sau vindecă păcatul neascultării protopărinţilor Adam şi Eva spre mântuirea lumii şi, totodată, înlocuieşte violenţa ucigătoare cu iubirea pacificatoare.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti ne cheamă pe toţi să arătăm în jurul nostru iubire smerită şi milostivă, iertare, pace şi bucurie, ca fiind daruri ale lui Hristos Cel înviat.

Dorim tuturor românilor din România, de lângă frontierele ei şi din diaspora, pace şi bucurie, sănătate şi fericire, dimpreună cu urarea pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Citeste mai mult

Cultura

MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (343)

Publicat

Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

 

PREȚUINDU-L PE EMINESCU

 

Facem ce facem și simțim o nevoie acută de întoarcere la Poetul Național. Din această perspectivă, încă un volum bibliofil dedicat lui Eminescu, având un caracter minion (13 / 9), ne propun remarcabilii cercetători Nicolae Iosub și Mihai C. V. Cornaci. Dedicat împlinirii, la 15 ianuarie 2025, a 175 de ani de la nașterea Poetului, volumul se intitulează „Mihai Eminescu în viziunea celor ce l-au cercetat și cunoscut (Editura „Axa”, Botoșani, 2025, 90 de pagini). Cei doi cercetători propun un volum ca un drum pietruit prin viața lui Eminescu, pe care cine îl parcurge găsește răspunsuri la întrebări pe care încă nu și le-a pus. „Arzând de zel”(Goethe), cei doi asigură un caracter dens al informațiilor, transformând volumul într-un poem strălucitor închinat conjudețeanului lor, Eminescu. Autorii pun pe 24 de pagini, sub titlul „Mihai Eminescu, omul deplin al culturii românești”, o parte din biografia și preocupările poetului: Eminescu poet, Eminescu prozator, Eminescu dramaturg,  Eminescu publicist, Eminescu traducător și o altă secvență  care vizează activitățile diverse ale poetului. Pentru că, bănuiesc eu, primele preocupări sunt mai cunoscute, rețin din  activitățile diverse: 1) bibliotecar: „… la biblioteca lui Aron Pumnul de la Cernăuți, la Societatea „România Jună” din Viena, la Biblioteca Centrală Universitară din Iași. Poetul era atras de manuscrisele vechi pe care le achiziționa în fondul de carte al  bibliotecii, cărțile rare, pe care dădea și ultimii bani”; 2) gustul pentru lectură: „… rapiditatea cu care lectura o carte, memoria sa excepțională, l-au ajutat să acumuleze cunoștințe importante, care i-au folosit în viață și în creația sa literară și publicistică”;         3) revizor școlar pe județele Iași și Vaslui: „… activitate care l-a pus în contact cu realitățile satului românesc, modul de organizare, dotarea și valoarea învățământului la sate.  A efectuat peste 250 de inspecții, întocmind rapoarte pentru minister, în care arăta neajunsurile învățământului de la sate și măsurile ce ar fi trebuit luate. El a organizat cursuri de pregătire a învățătorilor, a promovat metodele modern de predare în școli, a promovat manualele școlare cele mai bune și mai utile pentru elevi, cum a fost manualul întocmit de Creangă”.

Deși Eminescu, prin firea sa închisă, nu prea vorbea despre sine, cei doi autori, au citit atent opera eminesciană și au putut pune pe 15 pagini  referiri ale poetului despre el însuși: 1) „Am răsărit din fundul Mării-Negre, / Ca un luceafăr am trecut prin lume, / În ceruri am privit și pe pământ” („Odin și Poetul”); 2) „La facerea lumii, la adițiunea ei, Dumnezeu a greșit cu unul. Acesta am fost eu Dar este o minune că nu există în realitate, ci este doar umbra unei greșeli”; 3) „Ca artist sau ca om de litere e bine ca persoana ta să rămână necunoscută cititorilor săi și cu cât vei fi mai cu talent cu atât aceasta-i mai necesar”; 4) „Noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”; 5) „Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte / C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte, / Astfel încăput pe mâna a oricui, te va drege, / Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege” („Scrisoare I”); 6) „Când eram mic mă duceam la preotul cel bătrân al satului, care, țiindu-mă pe genunchi, îmi dete primele lecțiuni de citire. O dorință nemărginită, o sete arzătoare de studiu se trezise în mine, care, vai, era sâ-mi devie fatală”; 7) „Dar tu știi c-am fost totdeauna caracter melancholic și n-am avut niciodată destul curagiu de viață; prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte. N-am inimă în mine nici cât e într-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi”(din scrisoarea către Slavici);   8) „Am trait ca un pustnic, ca un săhastru… Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femeie, nici o femeie nu e făcută pentru mine…” (dintr-o scrisoare către Veronica Micle);

Publicitate

Alte pagini sunt dedicate „amintirilor și aprecierilor unor scriitori și oameni ai culturii”. Sunt reținute puncte de vedere ale lui Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Titu Maiorescu, George Călinescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, C. Dobrogeanu Gherea, B. P. Hașdeu, Nicolae Iorga, Gala Galaction, Alexandru Vlahuță, Nichita Stănescu, Perpessicius, Emil Cioran, Constantin Noica, Elena Văcărescu, Roza Del Conte, Mite Kremnitz, A. D. Xenopol, Constantin Chiriță, Ioan Slavici, Radu Economu, Alain Guillermou, Nicolae Constantinescu, C. Rădulescu-Motru, Constantin Galeriu, Antonie Plămădeală, Marin Sorescu și Victor Eftimiu.

Din florilegiul expus de autori,  alegem spusele lui Nichita Stănescu: „Mulți, foarte mulți, ar dori să scrie măcar un singur vers ca Mihai Eminescu, dar nimeni, absolut nimeni n-ar accepta să trăiască măcar o singură clipă din viața Domniei Sale. România are 100 de poeți buni, 50 de poeți foarte buni,  10 poeți de geniu și un singur Eminescu”.

Ultimul capitol, „Mihai Eminescu în viziunea celor care l-au cunoscut”, prezintă caracterizări ale lui George Murnu, Matei Eminescu, Ion Luca Caragiale, Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz, Nicolae Petrașcu, Titu Maiorescu, Alexandru Paleologu, Grigore Păucescu și N. Păunescu-Ulmu. Rețin spusele Reginei Carmen Sylva, care l-a cunoscut pe Eminescu în annul 1882, când acesta, însoțit de Titu Maiorescu, face o vizită Reginei: „Eminescu ne părea neliniștit și răvășit, ca venind ndintr-o altă lume, tenebrous, el îmi amintea de Manfred și de Faust, de chipurile palide și răvășite aale marilor romantici. Degetele-I erau lungi și înghețate, obrajii brăzdați de riduri albăstrui, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoțiile. (…) Avea vocea răgușită dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci” – a suspinat el readus o clipă la realitate. Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am servit-o a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimental unui zeu servit de-o muritoare”.

Această minunăție bibliofilă se închide cu două poeme dedicate lui Eminescu de Maria Cunțan și Mirela Butacu. Volumul este presărat cu o multitudine de imagini  cu Eminescu, toate aflate în vasta colecție a autorilor.

Citeste mai mult
Publicitate
Publicitate

Știri Romania24.ro

Publicitate

Trending