O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Monografistul Ilie D. Avârvări îmi trimite recentul său studiu „Borolea şi vechi familii ale satului” (Editura „Ştef”, Iaşi, 2017), scris împreună cu soţia sa, Ema Avârvări. Autor a încă cinci studii şi monografii, acesta se adaugă celorlalte două despre satul său natal, „Borolea – sat vechi de răzeşi. Studiu monografic” (Editura „Agata”, Botoşani, 2007) şi „Borolea 1432 – 2007. Documente, acte şi alte înscrisuri (traduceri şi rezumate)” (Editura „Agata”, Botoşani, 2010). Studiul are prefaţa scrisă de pro. univ. dr. Petru Zugun de la Universitatea din Iaşi din care reţinem: „Ca filolog şi lingvist, m-au interesat cu precădere textele – înscrisuri, testamente, scrisori, acte notariale şi date onomastice din listele bazate pe astfel de date. M-au interesat, de asemenea, crezul de credinţă al autorilor, din care reţinem concluzia următoare: credem şi rămânem la părerea că hotărâtoare pentru săteni, pentru tineret şi copii, în special, sunt NORMELE MORALE (sublinierea autorilor) ale omului bine crescut şi bine educat, norme ce duc mai departe civilizaţia strămoşească”. Studiul este recomandat şi de prof. Mihai Belecciu (vezi p. 306), care ţine să precizeze: „Cartea face o radiografie a satului românesc, în tot ce are el mai caracteristic, aducându-ne totodată parfumul cronicăresc al vremurilor de altădată. Autorul a stăruit în prezentarea tradiţiilor locale care însoţesc omul la naştere şi până la moarte: aşa sunt cele legate de botez, nuntă, cuminecătură sau cele în legătură cu toate sărbătorile de peste an şi terminând cu cele de înmormântare”.
Carmen Brăgaru, în „România literară” nr. 35-36 din 2017, publică studiul „Ion Pillat în Primul Război Mondial”. Reţinem: „Fidel crezului din copilărie, acela de a lupta pentru ţara sa şi pentru redobândirea Transilvaniei, junele absolvent de liceu nu concepuse cu cinci ani în urmă, în vara anului 1909, să îşi continue studiile înainte de a presta serviciul militar, tradiţional în familia Brătienilor, acela al artileriei de câmp, înrolându-se „în corp, ca voluntar” la data de 22 octombrie 1909. În decurs de un an, până în octombrie 1910, când se reîntorsese la Paris ca student, Ion Pillat evoluase, în şcoala de artilerie, de la simplu soldat la brigadier (25 februarie 1910). De asemenea, încă din 1908, liceanul urmărise cu patimă evoluţia situaţiei balcanice, regretând nu odată că nu este major pentru a se înrola, iar student fiind, în 1912, convins fiind de iminenţa unui război româno – bulgar, îşi comandase haine militare la Paris, după modelul nou, pus la dispoziţie de maiorul Şuţu, declarând într-un rând că a devenit „de un patriotism nebun şi bulgarofob la moarte”. Când armata română primise ordinul de intrare pe teritoriul bulgăresc, la 10 iulie 1913, vlăstarul Brătienilor tocmai îşi susţinea licenţa în Istorie şi Geografie la Sorbona şi,în ciuda revenirii grabnice în ţară pentru implicare în luptă efectivă, rapidul armistiţiu de la 22 iulie mai temperase din avântul tineresc şi patriotic al sublocotenentului Ion Pillat, decorat cu Medalia „Avântul Ţării”, conferită, de altfel, tuturor militarilor şi civililor participanţi la Campania din 1913”;
Dan Stanca, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 7 din 2017, despre Liviu Ioan Stoiciu: „LIS mai are puţin şi împlineşte 70 de ani. Când îl vezi, nu-i dai vârsta. E suplu, perfect calibrat, nu bea, nu fumează, ştie că are de dus la capăt un destin. Vocaţia lui a fost aceea de poet şi a scris poeme remarcabile, care i-au conturat un profil unic. El este şi labişian, dar şi suprarealist. Încalcă orice convenţie, dar are deplină încredere în acele cuvinte care redau trăirea şi nu o fardează. Nu e neapărat un insurgent, dar face din actul literar o frondă perpetuă. De ceva vreme, a crezut de cuviinţă că trebuie să se îndrepte spre roman. Acesta este însă un gen care cere răbdare. LIS, nerăbdătorul prin excelenţă, l-a abordat deoarece doreşte să-şi pună limitele la încercare. Romanele sale însă sunt încărcate de tumultul poetului. Ceea ce nu este rău deloc”;
Sintagme, termeni, concepte… din „România literară” nr. 35-36 din 2017: 1. pictorul Silviu Oravitzan vorbind despre „lipsa urmelor” ca studiu ultim al artelor; 2. Carmen Brăgaru descriind „catastrofa feroviară de la Ciurea (13 I 1917); 3. Dinu Pillat şi „mitul păsării de lut”; 4. Gellu Dorian amintind de „Republica de două zile de la Botoşani”; 5. Mihai Zamfir dând exemple de „renaşteri succesive”; 6. Mircea Mihăieş amintind de „titanismul ţărilor mici”, sintagma construită de Edgar Papu; 7. acelaşi Mircea Mihăieş vorbind despre împăciuitorismul cu ţepi”; 8. Ion Cristofor urlând în „urechea imensă a singurătăţii”; 9. Sorin Lavric despre „luciditatea ahoretică” la Cezar Baltag; 10. Mircea Mihăieş despre „primordialişti şi suprematişti” etc.
Din „Ziarul Lumina” nr. 190 din 2017, reţin un pasaj de geografie literară dintr-un articol scris de Grigore Ilisei: „Pâraie e un sat al comunei Mălini. Nicolae Labiş este cel care a adus notorietatea aşezărilor de la poalele Stânişoarei. Poetul „Primelor iubiri” şi al „Luptei cu inerţia” a văzut lumina zilei la 2 decembrie 1935 în Poiana Mărului, localitate din cuprinsul comunal mălinean. La Mălini a vieţuit un timp şi Cezar Petrescu, aflat aici în fruntea uneia dintre preturile judeţului Baia, a cărui capitală era târgul Fălticenilor. De la Crucea Talienilor, cea de pe culmea de o mie de metri a Stânişoarei, coborând spre Văleni, satul meu natal, şi către Poiana Mărului, aşezarea obârşiei lui Nicolae Labiş, umbli pe drumul Vitoriei Lipan, eroina de tragedie antică din „Baltagul” sadovenian. Locurile şi oamenii sunt de poveste şi îl atrăgeau magnetic pe Mihail Sadoveanu în vremea şederii sale la Fălticeni. Marele scriitor le călca des cu pasul, ori droşca, în expediţiile sale pescăreşti şi vânătoreşti, şi de fiecare dată se întorcea cu tolba plină mai ales de impresii de neşters, transpuse mai apoi în fagurii scrisului său, impresii ale frumuseţii nepereche şi neprihănite”;
Lucia Cherciu îmi trimite din New York, de acolo de unde este profesor universitar, ultima sa carte de poezii, „Lalele din Paradis” (Editura „EIKON”, Bucureşti 2017). Reţin: 1. „Rafturile de cărţi / sunt ca lalelele din paradis”; 2. „Învăţam pe de rost / ceea ce speram că vom uita de îndată”; 3. „Nimeni nu cunoaşte mai bine dragostea / decât floarea soarelui”; 4. „Lenea este un melc amorţit”; 5. „lenea are o cochilie sidefată, / perlată, din care, odată ce aluneci în ea, / nu mai poţi evada”; 6. „…mă întorc în limba română / ca un val de mare la ţărm”; 7. „Toate trenurile fremătau de nelinişte”; 8. „Ca un muzeu al amintirilor piaţa îşi deschide porţile”; 9. „…cuvintele se aşează uşor ca lumina dimineţii”; 10. „…cireşele ca nişte vise mătăsoase care s-au îndeplinit”; 11. „Aurul fură aurul / şi sărutarea necurată a invidiei”; 12. „În timp ce aţipeşti / copacii toţi din munţii tăi / se vor tăia”; 13. „Pădurile ştiau mai bine / când să ne-ascundă / şi când să ne cunune”; 14. „Dacă puii de căprioară ar vorbi / ar avea vocea ta”; 15. „…numai eu aştept ca să se treacă rana lui februarie”; 16. „Ora aceasta este ţesută / din mătase şi din catifea”; 17. „Când aştept, / subînţelesul cuvintelor / devine apăsător”; 17. „…sunt prizonierul caznei celuilalt” etc.
Maria Iordănescu, în „Dilema veche” nr. 704 din 2017, despre predarea religiei: „Nu am nici o îndoială că religia trebuie să-şi aibă locul ei în educaţia şcolară. Prin urmare, acest articol nu este scris de pe poziţiile unui ateu înverşunat, care evacuează nervos subiectul cu pricina, uitând că, odată cu el, evacuează, în fond, o bună parte din istoria, cultura, educaţia, arta omenirii. Dimpotrivă, scriu acest articol nu pentru a exclude, ci pentru a propune un spor de adecvare, de eficienţă, de asumare neconvenţională a domeniului. Orele de religie mi se par utile, dacă mizează pe interogaţie vie, informaţie stimulatoare, stârnirea curiozităţii şi valorificarea experienţelor proprii. Fără emotivităţi dulcege, povestioare cu happy-end providenţial, habotnicie stearpă”;
Google News
