O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Primesc un semnal de la regizorul şi poetul Nicolae Cabel cu referire la recenzia la cartea sa de poezii „Corabia cu plete”, recenzie pe care am publicat-o în „Actualitatea Botoşăneană” din 30 VII 2017: „Citit. Mulțumesc!…Cred că ați găsit o „cheie” spre lumea mea interioară…Pe alt palier este tuşantă invocarea lui Biță Banu, colegul meu de promoție din urbea Buzăului, chiar surprinzătoare aş zice…Poate ar trebui trimisă spre el această atît de pertinentă „judecare” estetică…Oricum o îndrept şi spre Titus Vîjeu dar şi spre Marin Ifrim. Aşa cum îi cunosc, se vor bucura…Fie să ne însoțească gînduri generoase şi harnice…Prețuire meritată, NC”;
Nicuşor Deciu, în „Ziarul Lumina” nr. 172 din 31 iulie 2017, publică eseul „Scopul reeducării de tip marxist” în care este definit „globalismul ateu”: „În profunzime, acesta nu poate fi privit decât ca o caricaturizare a comunităţii eclesiale, prin intenţia sa de a transforma lumea într-o masă inconştientă proletară, precum şi o pervertire a caracterului universal al Bisericii lui Hristos – prin care aceasta cuprinde totul şi toate în trupul lui Hristos -, într-o reţea globală controlată, al cărei dumnezeu declarat nu este altul decât vechiul Mamona. Şi odată încheiat tot acest program materialist global, în vremurile de pe urmă, se va afla într-o totală opoziţie cu ethosul creştin”;
Sever Voinescu, în „Dilema veche” nr. 701 din 27 iulie – 2 august 2017, publică un amplu articol care vizează asemănările şi deosebirile dintre „democraţie” şi „populism”: „Democraţie înseamnă conducerea treburilor cetăţii după voinţa majorităţii. Populism înseamnă conducerea treburilor cetăţii dând mereu dreptate membrilor ei, mai precis masei celei mai largi a membrilor ei. Diferenţele dintre democraţie şi populism sunt importante, desigur, dar sunt subtile, ţin de nuanţă”. Concluzia finală a articolului este clarificatoare: „Ce vreau să spun este că, aidoma bacilului Koch, populismul se găseşte deja în plămânii democraţiei de la naşterea ei. Căci, cum poţi lua poporul alături de tine fără să fii populist? Uneori, sub condiţii favorizante, bacilul iese din tubercul şi declanşează boala. Care, netratată, poate fi mortală. Nu trebuie, aşadar, să vilificăm populismul, să sperăm în eradicarea lui. Să presupunem că am putea da o lege care ar suprima populismul din politică. Şi să presupunem că asta s-ar întâmpla. Am avea o surpriză cu totul neplăcută: democraţia însăşi ar dispărea! Aşadar, cu populismul nu-i de luptat. E, doar, de administrat”;
Vintilă Mihăilescu, în „Dilema veche” nr. 701 din 2017: E un banc frumos, din seria bancurilor filozofice, probabil că-l ştiţi. Cică nişte preoţi budişti se hotărăsc să viziteze Lumea Nouă. Iau avionul şi ajung pe aeroportul din New York. Acolo se aşează pe nişte scaune şi aşteaptă în linişte. Trece o zi, trec două… La un moment dat, un ofiţer din paza aeroportului se apropie de ei, intrigat, şi-i întreabă ce se întâmplă. „Ne-am hotărât să vizităm Lumea Nouă, aşa că am venit la New York. Corpurile noastre au ajuns, acum aşteptăm să ajungă şi sufletele” – îi explică mai-marele budiştilor”;
Citesc cartea de sonete a lui Nicolae Cabel, „cititor în rouă” (Editura „Tipografia INTACT”, Bucureşti, 2015). Scrie poetul pe pagina de dedicaţii: „…poezia rămâne cea mai fidelă şi severă oglindă. Roua este sora ei geamănă”. Reţinem câteva versuri: „cocorii vârstei luminează încă”; „să nu rămân o umbră fără soare”; „din păpădia lunii ţi-s cerceii”; „aşteaptă Sfinxul stelele-supliciu”; „îmbrăţişau cărarea licuricii”; „mă răstigneai în fiece cuvânt”; „un somn cât aripa de flutur”; „mă fereca în nostalgii de aur”; „în lanuri ruginii de stele coapte”; „un mânz al dimineţii ai în strană”; „oglinzi se dezbracă până la os”; „când dorul plânge singur în noroi”; „iar dalta amintirii taie-n mine”; „săgeţile gândirii-au dat în spic”; „să mai coboare steaua în feştile”; „prin trestii adormise-un pui de astru”; „noi împletim neliniştii ghirlandă”; „călcând pe umbra marelui nimic”; „corăbii-fecioare cu păr înspicat”; „iarna vieţii tece-n caprifoi”; „acolo curge prin vitralii vinul”; „copilăria, umbră-ntre castani”; „Steaua Polară a-noptat la strungă”; „adoarme seara singură-ntr-un crin”; „când ne devoră Cronos prin nepoţi” etc.;
Mircea Platon, în „Contemporanul – ideea europeană” nr. 7 din 2017, despre critica literară în eseul „Critica criticii şi alte critici”: „Critica e un departament al bunelor maniere. Ea codifică nu numai întâlnirea cititorului cu operele literare, dar şi întâlnirea operelor literare între ele, introduce cărţile noi cărţilor clasice şi substanţialele fantome ale trecutului mai rarefiatelor spirite viitoare. Într-o „soţietate fără prinţipuri, carevasăszică fără maniere, critica literară nu poate supravieţui, aşa cum nu poate supravieţui un alt cod sau ritual complex. E îndreptăţită critica literară să se ocupe de filosofie? Da. Chiar dacă toţi criticii ar fi nişte imbecili, critica în sine tot ar avea căderea să se preocupe de filozofie. De filosofia discursivă, desigur, nu de cea matematică, răsucită din catene algebrice. Cândva, critica literară făcea parte din trivium – gramatică, logică şi retorică -, înmănuncheată logicii. Critica are ca obiect valorile estetice, filosofia are ca obiect valorile existenţei şi cunoaşterii. Or, noi trăim şi cunoaştem şi prin literatură. Lucrarea lui Berdiaev despre Dostoievski e una de critică sau de filozofie? E un eseu de critică filosofică sau unul de filozofie critică? Prerogativa unui critic, ca şi aceea a unui filosof e de a distinge, de a discerne”;