O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

 Virgil Diaconu, directorul revistei „Cafeneaua literară”, are în lucru un volum intitulat „Arta poetică a lui Mihai Eminescu”. Un fragment din acest volum este publicat în revista „Tribuna” nr. 511 din 16 – 31 decembrie 2023 cu titlul „Eminescizarea şi dezeminescizarea poeziei şi a criticii literare române”. Continuăm să prezentăm referirile lui Virgil Diaconu  la  articolul lui Garabet Ibrăileanu, „Curentul eminescian”, care este inclus în volumul „Scriitori şi curente” (ediţia a II-a, 1930, Iaşi): „Ce este, pentru Garabet Ibrăileanu, curentul eminescian, despre care, în anul 1892, conferenţia Alexandru Vlahuţă, iar în anii 1887 şi 1896 vorbea C. Dobrogeanu-Gherea? „Curentul eminescian” se constituie deopotrivă din „eminescianii cu simţire poetică şi cei fără simţire”, afirmă Ibrăileanu, prezentând totodată că „poezia este mai ales simţire, şi simţirea (…) e lucrul cel mai individual, cel mai cu neputinţă  de împrumutat” de către poeţii mimetici de la modelele lor… Dar dacă „simţirea (…) e lucrul cel mai individual, cel mai cu neputinţă de împrumutat” de către poetul mimetic  de la modelul său poetic, deci de la Eminescu,  atunci cum mai poate poetul mimetic să fie numit poet eminescian?  În temeiul a ce anume este el eminescian? Iată însă ce răspuns găseşte Ibrăileanu: „Fireşte că, cu cât un poet din generaţia nouă are mai puţin talent şi mai puţină sensibilitate, cu atât e mai servil eminescian. Dar între cei cu talent, aceia vor vi mai servili eminesciani care vor avea o simţire mai înrudită cu a lui Eminescu, aşa încât eminescianismul servil se poate împăca şi cu lipsa totală de simţire şi cu o mare putere de simţire”. Mai simplu spus, Eminescu este imitat sau pastişat atât de poeţii talentaţi, cât şi de către  cei netalentaţi: cu toţii compun „eminescianismul servil”.

Publicitate

Virgil Diaconu preia şi un exemplu   de pastişor talentat: poetul Popovici – Bănăţeanu. Mai mult, Ibrăileanu crede că „dintre toţi poeţii tineri  nu cred să existe vreunul care să se apropie de Popovici – Bănăţeanu în pastişarea lui Eminescu”.

Garabet Ibrăileanu, urmărind să justifice valoarea pe care i-o acordă pastişorului Popovici – Bănăţeanu, o face şi în articolul „O prelucrare a lui Eminescu” (vezi volumul „Scriitori şi curente”). Virgil Diaconu crede că Ibrăileanu a dorit să consolideze poziţia în literatura română a „pastişorilor talentaţi”, de aceea consideră: „Dar pe Ibrăileanu ar trebui să îl intereseze legitimitatea literară, estetică a pastişorilor: este, aşadar, legitim din punct de vedere literar-estetic să îţi concepi poezia prin pastişarea poeziei lui Eminescu şi, în general, a poeziei oricărui poet? Fireşte că DA, răspunde   Ibrăileanu şi, drept dovadă, îl susţine pe Popovici – Bănăţeanu, ca pe cel mai talentat pastişor al epocii sale.”

Acelaşi punct de vedere l-a avut şi Titu Maiorescu, el punându-l pe Popovici – Bănăţeanu al doilea după Eminescu în „cântarea dragostei”. Până la urmă, spune Virgil Diaconu, Popovici – Bănăţeanu „este absolut uitat de poezia română, de toţi criticii şi de toate dicţionarele literare”. În dezacord cu teoria lui Ibrăileanu, concluzionează Virgil Diaconu: „A fi mare poet exclude posibilitatea de a fi eminescian. Şi tot aşa exclude posibilitatea de a fi arghezian, bacovian, blagian, traklian, baudelairean, esenian etc.  A fi mare poet şi a fi în acelaşi timp eminescian, arghezian, bacovian etc. este o contradicţie în termeni.  Arta poetică a influenţelor literare, a imitaţiilor şi a pastişelor, este inacceptabilă!”

Publicitate

Virgil Diaconu este de acord cu Perpessicius care consideră că imitarea lui Eminescu, deci eminescianismul, nu este eficient estetic: „eminescianismul sau curentul eminescian a însemnat, în literatura noastră de la sfârşitul veacului trecut, nu drumul bătut pe care să fi mers în pas de defilare herezii (moştenitorii) poeziei sau atitudinilor naţionaliste ale lui Eminescu, ci iazul cu apă vrăjită în care s-au înecat atâţi înotători inexperţi să lupte cu sirenele eminesciene”.

Finalul articolului se materializează cu o concluzie  a  autorului, din care reţinem: 1. „fidelitatea oarbă faţă de poezia lui Eminescu, deci imitarea / pastişarea poeziei sale, nu înseamnă nicidecum producerea unei poezii de valoare şi nu înseamnă evoluţie poetică”; 2. „poetul imitativ aproape că se exclude  pe sine din propria creaţie, pentru a pune în evidenţă modelul, sursa, deci poezia pe care el o imită, a lui Eminescu sau a altui poet”.

Publicitate