O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

UN ROMAN AL VRANCEI MONTANE

„Un om, o viaţă, un destin” (Editura „Betta”, Bucureşti, 2023) nu e primul volum al Ioanei Ichim-Costescu şi pe care l-am citit. “Descătuşarea fericirilor” (2019) este unul dintre ele. Scriam într-o cronică: „Pe parcursul lecturii pe care, vă daţi seama, ca elev al Liceului din Vidra(Vrancea), am fost atent la toate informaţiile, astfel că m-am tot întrebat: de ce autoarea şi-a substituit numele cu Beatrice. Să fie o identificare cu celebra iubire a lui Dante? Se poate, mai ales că liceenele de odinioară se identificau cu personajele unor mari iubiri! Însă eu m-aş duce spre Ioana Pârvulescu şi Patapievici care  susţin că: 1.„ochii Beatricei sunt cei care-l conduc şi-l ţin pe Dante în Paradis”; 2. „metafora ochilor e aceea că îl ajută pe Dante să aibă revelaţia, să-şi deschidă privirea interioară”. Ioana Ichim – Costescu din viaţa de toate zilele, Beatrice din roman, deschide privirea interioară pe care o mulează pe amintiri, descătuşând fericirile. Cartea în discuţie este una pe care ar trebui s-o citească, neapărat, măcar foştii elevi ai Liceului din Vidra”. Am citit şi un alt volum al autoarei: „Sarea reginei” (2017). Spuneam într-o altă cronică: „Calea iniţiatică pe care o adoptă Beatrice are originea în lumea vizibilă (uneori neînţeleasă) a copilăriei, ducând undeva spre lumea invizibilă (dar înţeleasă) imprimată de o serie de oameni şi fapte care au ajutat-o să iasă din labirint astfel încât neînţelesele să fie inteligibile la un nivel superior. Pe o astfel de cale contează foarte mult raportarea la verbele auxiliare. Beatrice şi-a ales două: „a fi” şi „a vrea”. Am putea adăuga că romanul s-a mulat pe efectele celor două verbe. Calea iniţiatică dezvoltă romanul treaptă cu treaptă  pe baza evenimentelor ce au loc la care se adaugă ştiinţa autoarei de a deschide în text zone acoperite de legende, tradiţii şi poveşti cu subînţelesuri.  De fapt romanul abundă în confesiuni care scot în evidenţă calitatea de povestitoare a autoarei. Zonele de care aminteam sunt cutreierate în lung şi-n lat de personaje apropiate  şi care s-au supus timpului şi timpurilor, rezultând o topografie a fiinţei sale în corelaţie cu alte fiinţe”.

Am citit şi am scris  şi despre  un alt volum al Ioanei Ichim-Costescu: „Ander şi cedrii Libanului” (2020). Spuneam:  „Cartea continuă saga Beatricei (vezi celelalte romane ale autoarei), m-a intrigat prezenţa conjuncţiei „şi” în titlu, întrebându-mă dacă îşi are rostul, mai ales că acum e moda titlurilor dintr-un singur cuvânt. Şi am constatat că importanţa ei este foarte mare. Ea leagă  două părţi ale romanului, ambele provocatoare de emoţii puternice produse de  două mari aşteptări: naşterea lui Ander, un copil ce va da „contur cu nimb de fericire tuturor” şi perspectiva vizitării giganticilor şi biblicilor cedri ai Libanului. Înainte de a fi  un roman al familiei tradiţionale ca alcătuire şi al spaţiului  geografic  specific, el este şi un răspuns dat actualelor  tendinţe de redefinire a familiei, a introducerii unor aberaţii privind denumirea principalilor actanţi şi a altor stupidităţi impuse de progresism şi corectitudinea politică”.

Romanul „Un om, o viaţă, un destin” (Editura „Betta”, Bucureşti, 2023) e o continuare a celorlalte, fiind o replică la realismul socialist din jurul anilor 50, la Marea Teroare marca Stalin şi mai mereu  la „porunca unor vremuri păcătoase, grele, de neînţeles”. Autoarea  menţine o regulă a scrisului său: analiza labirintului identitar al unor familii care nu sunt disfuncţionale, dând personajelor  valorile apartenenţei  la toposul din jurul Păuleştiului vrâncean, pe care îl găsim admirabil prezentat mai peste tot în roman, dar cu asupra de măsură în paginile 178 – 180. Faţă de celelalte romane, arhitectura acestuia se raliază conceptului de „închidere care se deschide”. Conform regulilor acestui concept  impus de Constantin Noica,  Ioana Ichim-Costescu ştie să realizeze o armonizare între elementele mici ale toposului şi elementele mari: Ion se deschide în Păuleşti (naştere),  continuă deschiderea în judeţ (Odobeşti), apoi în ţară (Brăneşti) ca  circuitul narativ să se închidă tot în Păuleşti (serviciu, moarte). E un roman al timpului când „Sărăcia umbla cu picioarele goale pe uliţele satelor româneşti. Când seceta din anii trecuţi golise hambarele, când oamenii lui Dej, apostoli ai lui Stalin, confiscaseră bunurile ţăranilor, când cotele la stat deveniseră povară pentru fiecare român.  Aspră, dură,  feroce chiar, plină de presimţiri sumbre se percepea de către orişicine înflorirea bolşevismului sovietic ce-şi întinsese tentaculele acoperite de o zgură neagră până în cele mai pure ţinuturi ale ţării”. Mai e şi un roman al copilăriei, al acelor vremuri „când toamna era toamnă, iarna era iarnă”. Personajele romanului participă  la configurarea demersului autoarei cu toate simţurile, remarcându-se insistenţa cu care pune accent pe universul sonor al zonei: vântul care urla prin pădurile negre asemenea unui  cor de lupi înfometaţi, solemnitatea cântecului fluierului acelui cântăreţ singuratic, clopotul bisericii care suna când a bucurie, când a întristare, glasul plin de duioşie al colindătorilor, glasul tot mai stins al preotului, vocea plină de tulburare a bătrânelului care anunţa un fel de apocalipsă bolşevică, armonia sunetelor încântătoare ale pădurii foşnind vara, cristalinul glas al Putnei,  etc., şi peste toate acestea zgomotul înfricoşător produs de  străinii comunişti pe la porţile oamenilor. În plus, personajele acestei cărţi  împrumută din tăria munţilor la poalele cărora îşi duc traiul, sunt atenţi la semne, sunt plini de harul milosteniei şi robi ai obiceiurilor străvechi (vezi „rotirea mesei” pentru îmbunarea ursitoarelor), au un destin semnat de Divinitate. De fapt, ca din toate romanele Ioanei  Ichim-Costescu, se poate extrage  o tendinţă de a pune în evidenţă eticul, în sensul că nu calităţile fizice ale eroilor sunt relevante, cât cele care se subsumează frumuseţii morale. Femeile şi bărbaţii din romanul autoarei au o discreţie şi eleganţă a lor, aspecte care se răsfrâng şi în scrisul acestei autoare. Cu o fineţe specifică pătrunde în emoţiile şi sentimentele personajelor sale, punând în evidenţă fundamentele culturii  Vrancei montane. Ioana Ichim-Costescu  îşi scrie cărţile, cred eu, aşa cum a scris-o şi pe aceasta, sub semnul unui citat din Voltaire: „adevărata frumuseţe izvorăşte din sublim şi frumuseţe”. Din sublimul şi frumuseţea Vrancei montane.