O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Mircea Mihăieş, în „România literară” nr. 24 din 2 iunie 2017, despre marile idei,teme şi stiluri: „Toate au fost deja abordate, ilustrate, epuizate. Nu cred, de pildă, că se va mai scrie vreodată despre iubire cu patosul, profunzimea, senzualitatea din „Cântarea cântărilor”. Nu cred că vor exista viziuni artistice mai complexe despre om şi univers decât cele imaginate de Dante. Nu cred că abilitatea de a crea personaje a lui Shakespeare ori Cervantes va fi întrecută. Nu văd cine va mai scrie vreodată un „thriller romantic” de expresivitatea „Mănăstirii din Parma” a lui Stendhal.  Şi nici discursuri despre bolile sufletului de dimensiunea vivisecţiilor lui Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Flaubert, Faulkner”;

George Ardeleanu, în „Lumina literară şi artistică” nr. 6 (39) din 2017, privind informaţiile despre comunism: „…parvin prin diferite filtre, foarte diferite între ele, prinse între multe discursuri contradictorii şi „concurenţiale”. Universitarul bucureştean face şi o clasificare a acestor informaţii: a) anticomunism; b) discurs nostalgic („înainte era mai bine”); c) discursul indiferenţei („trecutul nu contează, ci doar prezentul şi viitorul: ce job am, ce maşină îmi cumpăr, unde îmi petrec concediul etc.”); d) discursul  pervers („prin care se echivalează procesele de corupţie actuale cu procesele staliniste din anii 50”);

Eugen Tănăsescu, în „Lumina de Duminică” din 16 iunie 2017, prezintă trei mari aspecte ale importanţei Sfinţilor Români: a) aspectul istoric („Sfinţii Români ne coboară în istorie până la originile apostolice ale creştinismului. În calendar găsim sfinţi din toate epocile istorice ale neamului nostru. De la primii martiri dobrogeni şi până la recent canonizaţii sfinţi nemţeni, munteni sau ardeleni”);  b) aspectul axiologic („Sfinţii sunt cei care orientează valorile unui popor. Prin Sfinţii Români, chiar înainte de a vorbi româneşte, neamul nostru a vorbit limba Evangheliei, ceea ce înseamnă că avem Evanghelia înscrisă ontologic în fibra noastră identitară”); c) aspectul pedagogic („Fiecare popor poate asimila şi exprima prin cultura proprie mesajul comun şi universal al creştinismului” – după cum spunea părintele Stăniloae);

Ionuţ Aurelian Marinescu, în „Lumina de Duminică” din 16 iunie 2017, publică un interviu cu Octav  Bjoza, preşedintele AFDPR. Reţin un aspect, dintre cele multe povestite, întâmplat în vara anului 1948: „În timp ce noi citeam texte sau versuri de scriitori interzişi, veneau echipe de muncitori în biblioteci, cu câte un tabel. Unul lua din raft cartea, celălalt se uita pe tabel: Nicolae Iorga? La foc! Andrei Şaguna? La foc! Octavian Goga? Naţionalist! La foc!”. Au scăpat George Coşbuc şi Eminescu. Dar, atenţie! Din Coşbuc se învăţa doar „Noi vrem pământ”, absolut nimic din cele patriotice, sau cele despre Războiul din 1877. Eminescu? Doar „Scrisoare III”, o  anume parte din ea, „Epigonii” şi „Împărat şi proletar”;

Mircea Moţ, în „Tribuna” nr. 354 din 1-15 iunie 2017, scriind despre „salcâmul” lui Moromete: 1. „Moromete taie salcâmul din mijlocul grădinii, socotit copacul edenic, un „axis mundi”, dublul său vegetal (Eugen Simion), ori un simbol al demnităţii şi verticalităţii ţărăneşti”; 2. „Momentul ales este al dimineţii, înainte de răsăritul soarelui asociat luminii şi creaţiei, un timp în care bocetele prevestesc moartea unei condiţii”; 3. „Tăierea salcâmului marchează într-adevăr momentul în care Ilie Moromete se desparte definitiv de mentalitatea satului, a ţăranului din Siliştea Gumeşti, pentru care salcâmul are semnificaţii profunde ori valoare de simbol: 4. „Cel pe care Moromete îl alege spre a-l însoţi este nu întâmplător Nilă, cel mai puţin dotat dintre băieţi, cel care nu înţelege şi care trebuie să se mire pentru a trăi astfel de moment revelator”; 5. „Salcâmul este reper şi emblemă a satului, coroana sa având o autentică „boltă” ce-l impune ca imagine a întregului”; 6. „Copacul are semnificaţie şi valoare afectivă pentru ceilalţi, nu însă pentru Moromete”; 7. „Pentru oamenii din Siliştea Gumeşti el este „salcâmul acesta”, dar mai ales, „salcâmul”, de care ei sunt legaţi în primul rând afectiv”; 8. „Nilă trebuia să ia „securea ailaltă, aia veche”, pe care s-o folosească într-o situaţie nouă, ca semn al metamorfozei” etc.;

Termeni, sintagme, concepte… în ”Observator cultural” nr. 875 din 8-14 iunie 2017: Alexandru Muşina conducând un „masterat de scriere creatoare”, „râsul reflectat în termopane aurii” a lui Andrei Dosa, acelaşi Andrei Dosa „trecând prietenia prin testul dezagregării”, un bacovian „cartier al măştilor sparte” descoperit de Adina Diniţoiu, „psihohidrografia” ca un termen inventat de acelaşi Andrei Dosa, Bogdan Ghiu vorbind despre „descriptularizarea actului filozofic”, formula „haidem să haidem” a lui Răzvan Exarhu, Liviu Ornea explicând ce este „politica fără ideologie” a lui Nicuşor Dan, Virgil Nemoianu susţinând „destructurarea discursului istoriografic esenţialist” etc.

„Judecata postmodernă” într-o enunţare a lui Octavian Soviany: „Textul se naşte din text, ficţiunea dintr-o altă ficţiune, iar literatura nu mai este posibilă decât ca „rescriere”;

Florentina Voichi, în „Observator cultural” nr. 875 din 8-14 iunie 2017, publicăun interviu cu pictorul Mihai Sîrbulescu. Reţinem: 1.”Există o nevoie, pentru mine, nu de a echilibra, ci de a rupe. Îmi place foarte mult excesul”; 2. „Echilibrul, pentru mine, este să mergi pe buza prăpastiei, cu un picior într-o parte şi cu altul în cealaltă, şi să nu cazi”; 3. „mă simt mai contemporan cu Van Gogh şi cu Rembrandt”; 4. „Pictura nu se poate face de unul singur. Pictorul e un continuator, el vine pe un dat şi datul acesta e făcut de un batalion de pictori care au trăit de-a lungul timpului. Trebuie să vezi ce-au făcut, ca să înţelegi pe ce lume te afli”;  5. „Am citit, în foarte frumosul roman a lui Pamuk, „Mă numesc roşu”, despre o echipă de bătrâni caligrafi şi miniaturişti, care vorbesc cu enormă dragoste despre anii uceniciei. Socotesc că aceşti ani sunt cei mai importanţi pentru oricare dintre noi. Las la o parte că ucenicia ar trebui să dureze toată viaţa”; 6. „La Platon există conceptul „mania divină”. Te posedă zeul, el pune gheara pe tine şi te pune să vorbeşti. Tu habar n-ai. La Caragiale am găsit acelaşi lucru, spus altfel – artistul lucrează prin apucătură. Ce mi-e posedare, ce mi-e apucătură”; 7. „Amatorul lucrează prin ştiinţă, el stăpâneşte priceperea, pe când artistul este stăpânit de apucătură”; 8. „Culorile sunt ca nişte manifestanţi în stradă. Roşu se bate cu verde, negrul se bate cu alb, cum împaci perechile acestea de manifestanţi care se agită sub mâna ta?”; 9. „Sensibilitatea este grija faţă de limite. Conceptul, dacă nu este sensibil, nu face doi bani. Tehnica, dacă nu e trecută prin această zbatere a catharsisului, frământare, nelinişte, e moartă. Nimic altceva nu contează în raport cu sensibilitatea”; 10. „Arta contemporană ar face foarte bine să  se considere nu contemporană, ci atemporală. Atunci ar avea greutate. Ai un butoi mare şi un păhărel mic. Prefer butoiul mare”; 11. „Pictura este un limbaj, un grai specific, care ţine de vizual”; 12. „Pictura e o vietate liberă care se autocreează”; 13. „Nu cred în arta pentru popor. Pictorul nu se adresează poporului, pictorul vorbeşte cu pictura. Dacă pui înainte, după Hedegger, originea operei de artă, tu eşti în comunicare cu pictura, sigur cu nimeni altcineva”;