O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Nicolae Georgescu, în prefața la volulumul lui TheodorDamian, „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu: „În fond, acesta este sensul general al studiilor eminescologice: tema teologică nu se confiscă pentru ea însăşi, ci este poartă de intrare în mirificul univers poetic eminescian. În turbionul ideologic de care avem parte, şi în care Eminescu este aruncat uneori cu frenezie, este nevoie de această revenire la datele echilibrului. (…) Ca să fim drepţi, pentru perioada interbelică lucrurile erau mai simple: cum să fie lipsit de credinţă cel care a spus: „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”?

Theodor Damian: „Sentimentul religios la Eminescu: persoana şi ziaristica”.  Eseul lui Theodor Damian porneşte de la constatare că „în timpul vieţii lui Eminescu, şi după aceea, până la instaurarea regimului comunist în România, problema religiei în viaţa şi opera marelui poet nu s-a pus. De ce? Evident, pentru că era foarte clar că el era un conservativ, deci un serios apărător al valorilor tradiţionale româneşti, credinţa străbună, creştină ortodoxă, în prim plan.” Şi este cunoscut accentul pe care comuniştii îl puneau pe versul din „Împărat şi proletar”: „Religia? O frază de dânşii inventată”. Sentimentul religios în ‚viaţa şi opera lui Eminescu s-a pus mai accentuat după Revoluţie.  Au fost şi câţiva care au negat sentimentul religios la Eminescu. Theodor Damian îl nominalizează pe  Răzvan Codrescu,  dar şi pe cei care îl acuză pe Eminescu de faptul că iubind femeile ar fi semn că ar fi necredincios. Autorul eseului  explică faptul că  „păcatul nu exclude credinţa. Toţi păcătuim dar toţi credem în Dumnezeu, teologic vorbind.”

Ca să răspundem la întrebarea dacă Eminescu a fost credincios sau nu,  Theodor Damian propune două căi: 1. textul (poezia, proza, ziaristica); 2. contextul credincioşiei.

Privind prima cale, textul,  autorul explică: a) “poezia, în special cea care redă scepticismul, nihilismul ocazional sau retoric al poetului , a fost considerate ca o dovadă a necredinţei, ignorându-se celelalte poeme care sunt de fapt rugăciuni, sau cele în care abundă limbajul şi imaginile teologice”; b) “proza, mai ales ziaristica, îl arată pe Eminescu, făsă drept de apel, aşa cum era de fapt, un traditionalist, deci credincios, apostol sau propovăduitor şi apărător al valorilor fundamentale şi identitare ale neamului românesc, credinţa creştină fiind aici în capul ierarhiei”.

Privind cea de-a doua cale, contextul,  ne sunt propuse cinci puncte de vedere: a) educaţia primită în familie; b) interesul general şi constant pe care Eminescu l-a avut faţă de tezaurul de valori româneşti; c) interesul special pentru Sf. Scriptură, şi aparte pentru Sfintele Evanghelii; d) afirmaţiile lui Eminescu în publicistică despre rolul vital al Bisericii în dezvoltarea sănătoasă a spiritului neamului românesc; e) mărturiile contemporanilor  despre caracterul şi înclinaţiile poetului, despre valorile sale fundamentale, inclusiv cele legate de religie şi credinţă.

Eseul  continua  cu o serie de citate din publicistica eminesciană care vin să întărească demersul propus de Theodor Damian.  Concluzia autorului e clară: “în ciuda celor care aruncă cu pietre în statuia lui Eminescu, statuia fiind prea sus ca pietrele să o poată atige, marele poet roman rămâne, în mod incontestabil, de la naşterea sa şi până acum şi pe mai departe, îngerul păzitot al limbii şi culturii române.” 

Theodor Damian reţine două proorociri,  în ceea ce priveşte geniul lui Eminescu, semnate de Veronica  Micle şi Vintilă Horia. Veronica Micle – “Vârful nalt al piramidei ochiului meu abia-l atinge… / Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt – / Astfel tu-n a cărei minte universul se răsfrânge, / Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.” Vintilă Horia – “Există un Eminescu, poet, înscris în moştenirea romantică a secolului al XIX-lea, îmbătat de trecut, de noapte,  de istorie, de miracolul limbii, de religie, de libertate (…) Peste încă o sută de ani, deci, tot despre el vom vorbi, şi în acelaşi fel. Sau, de nu, pământul va fi mut ca o lebădă”. (VA URMA)