O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Bogdan Creţu, în „Contemporanul – Ideea Europeană” nr. 1 (778) din 2017, preia un citat de-al lui Mihai Ursachi din 1996, cu referire la doi mari poeţi români: „Cezar Ivănescu a dus până la extrem latura incantatorie, muzicalitatea ca obiect liric în sine. În acest fel poetul, trecând prin Eminescu, făcea legătura cu tradiţia ancestrală a invocaţiei sacre, a poeziei-muzică, a poemului-cântec sau melopee, autorul însuşi interpretându-şi vocal cu acompaniament de chitară poemele”;
Adesea admir o caricatură realizată de Florin Grosu în care Al. D. Funduianu este plasat printre multe elemente de geometrie. Mă trezesc spunând: “Privind desenu-n dese rânduri / Îmi ies din minte multe gânduri:/ Al. D. F. nu-i plin de nuri, / Dar se “rupe” în…figuri”. În „figuri… de stil” se „rupe” şi în poezie pentru că, înainte de a fi epigramist, Al. D. Funduianu este şi un poet adevărat al clipelor dominate de candoare. Însă, în plin globalism, candoarea se retrage undeva în munţi, lăsând loc „cool”-ismului care poate fi combătut cu „aberaţii” şi epigrame. Iarăşi mă trezesc spunând: „Poetul ce-şi dorea succesul / (Şi nu e loc aici de drame), / Până la urmă-avu accesul / Să „abereze”-n…epigrame”. Poanta, pusă în final, la mai toţi epigramiştii urmează după puncte de suspensie sau după anumite pauze (tăceri!) ascunse. Al. D. Funduianu foloseşte în exces semnul mirării, vrând să ne atenţioneze că ascunde, după veşnicul şi inimitabilul său zâmbet, o ironie fină venită dinspre un râs hohotit interior, un râs cenzurat de gândire;
Mircea Platon, în „Contemporanul – Ideea europeană” nr. 1(778) din 2017, publică eseul „Sufletul românesc al lui Dan Puric”. Considerând că Dan Puric dă dovadă de autenticitate în angajarea sa creştină şi naţională, pune mărturie tocmai teatrul său caracterizat prin: 1. „nu admite minciuna, care nu e „spectacol”, care adică nu te lasă pasiv,în jilţul de de spectator, de consumator al „actului cultural”; 2. „nu ne momeşte în afara noastră, nu ne atrage să ne întâlnim, evazionist, în nicăieri, în utopie, ci ne trimite, prin introspecţie, către întâlnirea cu noi înşine, cu toţi noi înşine, în adâncuri, la rădăcinile noastre”; 3. „nu minte pentru că nu porneşte de la „idealuri”, adică de la ideologii, ci de la gest, adică de la memoria de lungă durată sedimentată în gesturile noastre, de la gestul tehnic sau ritual, de la gestul care uneşte realitatea văzută cu cea nevăzută”; 4. „reprezentaţiile lui Puric nu sunt alcătuite din „acte” împărţite în „tablouri”, ci din „icoane”, din reprezentări care unesc văzutul cu miezul lui de taină şi de viaţă”;
Eminescu în „Opere”, vol. X: „Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume: boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor. Sărăcia trebuie luată în 9interesul ei adevărat. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie mai mult decât are. Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului român dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuie”;
Eminescu în „Scrisoare III”: „Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură / Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii / Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii”;
Mihai Eminescu în „Opere”, vol. X: „Cum numim pe aceia care zic c-au descoperit o singură doctorie pentru toate bolile din lume, un leac fără greş, care, de eşti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârşit orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerături, perdea la ochi, durere de măsele, tot c-o alifie te unge şi tot cu-n praf te-ndoapă?Pe un asemenea doctor l-am numi şarlatan. Ce să zicem acum de doctorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre, tot cu-n praf ne-ndoapă, care cine ştie de ce-o fi bun? (…) Aceste prafuri şi alifii le-am luat de ni-i acru sufletul de ele şi tot rău. Or fi bune buruienile acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipseşte tocmai nouă”;
Mihai Eminescu în „Opere”, vol. X: 1. „Introducând legile cele mai perfecte şi mai frumoase într-o ţară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că întorcându-ne la cărarea noastră bătută, orice nu-i icoană, ci organic, trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice alt organism. Iar orice este organic, se naşte, creşte, se poate îmbolnăvi, se însănătoşează, moare chiar”; 2. „Cu greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea asta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social veşnic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururi în mişcare. Pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile…”;