O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Revista  „Timpul” nr. 6-7 (iunie – iulie) 2023 publică un interviu realizat de Mariana Sipoş în 1998 cu academicianul Alexandru Zub. Deţinut politic, istoric al culturii, editor, publicist şi eseist, Alexandru Zub s-a născut la 12 octombrie 1934 în Vârful Câmpului, jud. Botoşani.  A finalizat cursurile Şcolii Normale „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni, absolvită cu Diplomă de Merit, dându-i dreptul să se înscrie la orice facultate.  A ales istorie – filologie (pe atunci formau o singură facultate). Între 12 şi 14 aprilie 1957, împreună cu alţi colegi, Alexandru Zub a organizat ca student, împreună cu alţi colegi, o manifestare prin care se sărbătorea o jumătate de mileniu de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare.  Principalul scop declarat (ea avea şi un sens ascuns)  al acţiunii era „regăsirea de sine a fiinţei naţionale, a valorilor istorice şi a tradiţiilor româneşti”, aspecte care nu conveneau regimului dictatorial de atunci. Adaugă Alexandru Zub: „… această manifestare, care a însemnat trei zile de activităţi, la Iaşi, o sesiune de comunicări ştiinţifice şi manifestări de ordin cultural, iar după aceea, un pelerinaj la Putna, cu un tren special, care a dus acolo mii de oameni şi s-au întâlnit cu alte mii de oameni veniţi acolo. Şi a fost o evocare foarte caldă a lui Ştefan cel Mare în dictatură. Manifestarea noastră a fost tolerată de autorităţi, pentru că amintirea Budapestei era apropiată, se dorea ca studenţii să aibă impresia că sunt luaţi în serios, că sunt toleraţi în anumite activităţi. Bineînţeles că sensul adevărat al acestei manifestări a fost identificat. Apelul la valorile naţionale era atunci un fel de a spune că ne revoltăm împotriva dominaţiei sovietice, împotriva sistemului opresiv care se instalase aici cu forţa şi aşa mai departe. Ceea ce era strict adevărat.”

Alexandru Zub a fost arestat şi condamnat la zece ani. A rămas în închisoare până în aprilie 1964, când s-a produs acea schimbare de optică politică faţă de Kremlin.

Întrebat cât adevăr şi câtă subiectivitate şi chiar ficţiune există în,literatura autobiografică, Alexandru Zub răspunde: „Este o literatură foarte consistentă şi foarte bogată, care trebuie analizată cu precauţie, sunt multe genuri de mărturisire. Unele sunt pură mărturisire, care trebuie  luate ca documente, altele sunt amestec de mărturisire şi ficţiune. Sunt modalităţi de a se eschiva de la discursul direct. Dar în ansamblu, cred că este un fapt pozitiv, se umple un gol, în fond, înainte ca istoricii să descindă în arhive şi să reconstituie, cu alte documente, ceea ce s-a întâmplat…”.

Rugat să explice o  afirmaţie a lui Nicolae Iorga („mai mult talent poetic, ca să se afle mai aproape de adevăr”),  Alexandru Zub răspunde: „Aceasta este mărturisirea paradoxală făcută de Iorga în prefaţa la „Istoriologia umană”, o operă, din păcate, neterminată, a rămas doar cu materialele din primul  volum. Dar această prefaţă este, de fapt, un crez al istoricului care înţelege să dea literaturii ce este al literaturii, în sensul că istoriam de fapt, este, un discurs apropiat de literatură, că poezia, dispoziţia poetică ajută apropierii de adevăr. Asta nu trebuie să ne mire.”

Merită reţinute şi alte puncte de vedere ale lui Alexandru Zub: 1. „Nimic nu trebuie să ne împiedice să restabilim adevărul”;  2. Sunt momente în viaţa fiecărui neam când nevoia de adevăr este mai presantă, uneori şi imperativă,cum ni se întâmplă nouă de la un timp”; 3. „Fără adevăr nu există nici libertate, nici democraţie autentică”; 4. Am citit undeva, pe frontispiciul unei venerabile universităţi, acest îndemn evanghelic: ADEVĂRUL VĂ VA FACE LIBER”;  5. „Ştiam că datoria mea şi a celor din jur era să ne păstrăm fiinţa, identitatea şi să luptăm ca identitatea să nu fie pervertită excesiv”; 6. „Istoria este, de fapt, instrumentul adecvat păstrării memoriei, cel prin care încercăm să ne asigurăm o anumită continuitate”;  7. „Eclipsa de memorie înseamnă moartea spiritului”.