O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Eugen Simion, în „Tribuna învăţământului” nr. 1227 din 2014, despre unul din aforismele lui Eminescu: „…unul îmi revine mai des , în ultima vreme, în minte: Nu poţi fi drept dacă nu eşti liber. Aforismul este tot aşa de profund şi dacă inversăm ordinea propoziţiilor: Nu poţi fi liber dacă nu eşti drept. Este splendid, e plin de adâncă înţelepciune, în fine, se potriveşte bine cu multe dintre disciplinele morale şi spirituale, inclusiv cu politica şi critica literară. Să luăm cazul din urmă. Nu poţi da o judecată dreaptă despre o carte sau un autor dacă spiritul tău este nevoit să ţină seama tot timpul de una şi de alta, dacă trebuie să fii mereu cu ochii în patru pentru a nu supăra pe unul şi pe altul. Imposibil, aici ca şi în alte situaţii, să împaci pe toată lumea, totdeauna se găseşte cineva care să fie nemulţumit pe cine lauzi sau pe cine judecata ta estetică respinge. Având o lungă experienţă în această direcţie şi fiind foarte interesat de cei ce vin în literatură – şi ei ne vor judeca mâine -, sfătuiesc pe tinerii mei colaboratori: fiţi drepţi ca să puteţi fi liberi şi, invers eliberaţi-vă spiritul de prejudecăţi şi, mai ales, de teama de a supăra pe potentaţii momentului pentru a putea da judecăţi drepte despre literatură şi despre oamenii care o fac…”;

Ca trăitor pe Başeu (jud. Botoşani), adică undeva cu mult de “cum treci Siretul”, nu pot să nu-i dau dreptate lui Ion Creangă: “Aşa-i viaţa câmpenească, zise moş Luca, cioşmolindu-se şi învârtindu-se ca pe jăratic, de răul ţânţărimii. Cum treci Siretul, apa-i  rea şi lemnele pe sponci; iar vara te înăduşi de căldură, şi ţânţarii te chinuiesc amarnic. N-aş trăi la câmp, Doamna fereşte! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-ajuns; vara, umbră şi răcoare în toate părţile; oamenii, mai sănătoşi, mai puternici, mai voinici şi mai voioşi, iar nu ca işti de pe camp: sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viaţa lor”(“Amintiri din copilărie”);

Eugen Simion, în 2000,  despre receptarea contemporană a lui Eminescu: „A revizui critic pe Eminescu (adică a da deoparte clişeele şi a impune un alt punct de vedere despre opera lui) este o operaţie firească. George Călinescu n-a revizuit radical critica anterioară? Numai că publiciştii care îl atacă azi pe Eminescu nu vor să dea o altă interpretare operei lui, ei îi contestă în chip barbar valoarea. Şi pentru aceasta aleg ca instrument de comunicare batjocura sau, altfel zis, zeflemeaua”. Eminescu – ca orice mare poet – „se oferă” tuturor. Depinde de tine, cititor, ce  ştii şi ce poţi să alegi din el. Fiecare generaţie descoperă un Eminescu al ei.  Mai mult: fiecare individ poate avea, la vârste diferite, opţiuni diferite. Unele poeme de început îmi par, azi, datate. Maşinăria retoricii romantice „bate” aici prea zgomotos. Îmi plac acum cu precădere „poemele de interior” – dacă le putem spune astfel, poemele meditative, melancolizante, îmi place în Eminescu poetul „depărtărilor” şi descopăr, cu o bucurie neaşteptată, blestemele eminesciene în care rugăciunea şi imprecaţia se unesc şi se confundă”; 

În caietele mele de „Însemnări de cititor” găsesc aceste vorbe spuse de poetul Daniel Corbu: 1. „Cred în poezie nu ca într-o profesiune ci ca într-un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu”; 2. „M-am considerat întotdeauna un locuitor al emoţiei”; 3. „Lumea e un copac cu hieroglife ademenitoare”; 4. „Întâlnirile cu poezia sunt rare. Poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit. Şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil.. E ca şi cum ai vrea să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn”; 5. „Poetul e  corăbierul de cuvinte pe o corabie de  vorbe”; 6. „Toată copilăria am crezut că citind îmi vor creşte aripi”; 7. „A scrie poezie: încă un mod de a te convinge că exişti. Şi o faci permanent, convins că numai scriind poţi alunga moartea cu câţiva paşi mai încolo”;

Caroline Francois, în „Timpul” nr. 208 din 2016, despre Benjamin Fondane: „…aparţine istoriei universale, un autor român exilat în Franţa fugind de antisemitism, care denunţă în textele sale creşterea pericolelor în anii `30, fascismul şi nazismul, şi care crede că şi-a găsit în Franţa ţara de exil. Ocupaţia germană a Franţei începând cu luna iunie 1940 şi instaurarea legilor rasiale de Guvernul de la Vichy nu îi vor lăsa nici timpul, nici oportunitatea să transmită generaţiilor viitoare valorile sale, dragostea pentru literatură şi umanismul”;

În „Lumina de Duminică” nr. 40, din 9 octombrie 2016  citesc un interviu pe care distinsa poetă Paula Romanescu îl acordă lui Augustin Păunoiu. La recenta ediţie  „Steaua Nordului” de la Botoşani, Paula Romanescu a fost unul dintre laureaţi, iar alocuţiunea sa, dublată şi de un veritabil talent actoricesc, a lăsat o impresie plăcută auditoriului prezent în Sala Oglinzilor  de la Muzeul Judeţean Botoşani. Reţinem din interviul acordat: 1. „Şi totuşi, poet devii din chiar neostoita nevoie a raţiunii de a cunoaşte. Dar cum şi inima are raţiuni de care raţiunea n-are ştire, singurul mod de a le împăca pe-aceste două mari necunoscute rămâne armonia din cuvânt”; 2. „ În regatul poeziei se intră cu sfială, cu sufletul în palmă, gata de a se deschide în lumina cuvântului cântător”; 3. „Abia după ce vei fi trecut prin „nebănuitele trepte” ale marii poezii din graiul tău, din alte graiuri, poţi să-ţi deschizi cărarea către propriul cânt”; 4. „Poezie este (trebuie să fie) ecou fără de sfârşit la marele cântec al lumii”; 5. „Să luăm exemplu de la înţeleptul popor evreu, care, spre a nu îngădui uitării  să se înstăpânească peste memoria omenirii, a inclus terifiantul fenomen care a fost Holocaustul ca studiu obligatoriu al istoriei omenirii”; 6. „Poezia nu-i decât adevărul cel de toate nuanţele în care, iată, până şi suferinţa devine cânt”;

Citesc în „Dilema veche” nr. 660 din 2016 un articol al lui Liviu Papadima  intitulat „Homo academicus”.  Autorul defineşte astfel „homo academicus”: 1. „nu este un titlu pe care îl obţii trecând diverse probe , încununat cu vreo diplomă oarecare”; 2. „calitatea respectivă nu o obţii nici în urma străbaterii cursei cu obstacole a suişului în ierarhia gradelor didactice”; 3. „reprezintă un prototip uman, care nu are de a face cu locul în care cineva poate fi aruncat pe tabla de şah a nomenclatorului poziţiilor sociale şi profesionale”; 4. „e un prototip deopotrivă al lumii reale şi al celei la care visezi, o specie umană a cărei încarnare o poţi întâlni, când şi când, în ocazii fericite”; 6. „este acel tip uman al cărui reper existenţial cardinal îl constituie două valori conjugate: adevărul şi libertatea”.   Continuă Liviu Papadima: „În lumea de azi, homo academicus ar trebui inclus în lista speciilor ameninţate. Iar ameninţările vin, în principal, din două direcţii: dinspre economie, pe plan internaţional şi, în plus, dinspre politic, în lumea noastră cea românească”;

Câteva mirări şi întrebări: 1. Propoziţia etică Arghezi: „Fă-te, suflete, copil!”; 2. Întrebarea Basarab Nicolescu: „Moartea entropică, viaţa antropică – unde se află terţiul tainic inclus?”; 3. Ontologia interogativă personală Basarab Nicolescu: „Să devii tu însuţi întrebare”; 4. G. Călinescu scriindu-i lui Alexandru Rosetti: „Avem o literatură mică, dar să nu mai spui la nimeni”; 5. Replica Magda Ursache la cele scrise de Călinescu: „O literatură mică, dar nu minoră”; 6. Ce face un poet: „Îşi umple cartea cu propriile himere”;