O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

SUB SEMNĂTURA LUI TRAIAN MIHAI, REVISTA “TAIFASURI” NR. 938 / 2023 ACORDĂ  PATRU PAGINI (15 – 18) LUI MIHAI EMINESCU

Pag. 17: „Mihai şi Veronica, o iubire de 17 ani sfârşită tragic”. „Prima întâlnire dintre poet şi aceea care i-a devenit muză a avut loc în 1872, la Viena, şi a fost decisivă pentru viitorul amândurora.  Veronica deja îi citise poeziile apărute în „Convorbiri literare”, dar după ce l-a cunoscut, Eminescu a devenit idolul ei. Mihai a fost impresionat de frumuseţea tinerei blonde, îndrăgostindu-se iremediabil de ea.  Dar Veronica era căsătorită cu profesorul Ştefan Micle, aşa că iubirea lor a rămas în taină., o vreme.  Însă a început să-i dedice versuri, cele mai frumoase poezii din creaţia sa fiind acele inspirate din povestea lor de dragoste.  Iubirea  dintre ei, tristă şi imposibilă, a fost cuprinsă de zeci de pagini de corespondenţă, Eminescu şi Veronica scriindu-şi aproape zilnic. El o numea „dulcea mea amică”, „dragă Nicuţă”, „dragul meu suflet”, „ramură de liliac”. Ea îi spunea „Eminul mei iubit”. Corespondenţa purtată de cei doi se întinde pe parcursul a 17 ani şi a fost adunată în volumul „Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit”. „De când ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea, ci şi liniştea şi sănătatea mea.  Nu este, nu poate fi mai mare deosebire decât între mine acum două săptămâni şi între mine astăzi. De unde eram cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, rău dispus prin singurătate şi boală, obosit de viaţă”, scria Eminescu în 1879. El adăuga: „Ceea ce cineva are mai scump trebuie să-şi păzească  cu toată discreţia. Găsit-am oare noi amândoi din nou comoara noastră pierdută, odorul nostru nepreţuit, dragostea noastră? Dacă am regăsit-o să nu mai spunem nimănui cât de adânc o îngropăm în inimile noastre, cât de ascuns şi de dulce arde în noi.  Nici un obraznic şi nici un indiscret să nu mai prinză de veste.  Când gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi şi nu mai găsesc cuvinte să-ţi spun ceea ce de o mie de ori ţi-am spus:că te iubesc.” După moartea lui Mihai Eminescu (15 iunie 1889), Veronica s-a retras la Mănăstirea Văratic.  A murit în acelaşi an, în noaptea de 3 spre 4 august, în casa maicii Fevronia Sârbu, după ce a băut o sticluţă cu arsenic”.

Pag. 17: „Devenit  „incomod”, s-au luat măsuri: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”  „Acesta era mesajul lui P. P. Carp (care era, la acea vreme, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Viena) transmis către Titu Maiorescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice de atunci). Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat în octombrie 1883. „Ce voia acest tratat? În primul rând ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele”, scria profesorul Nicolae Georgescu în volumul „Boala şi moartea lui Eminescu”(2007). Eminescu nu putea fi convins să renunţe la ideile şi principiile sale. El era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal. Astfel, „nebunia” lui Eminescu poate căpăta alte sensuri, alte înţelesuri. P. P. Carp şi Titu Maiorescu au plecat în Germania pentru a calma spiritele, iar mai mulţi miniştri s-au dus la Viena, unde au prezentat scuze pentru organizarea serbării de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia – manifest a lui Eminescu – „Doina”.  Activitatea poetului ca jurnalist devenea periculoasă. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului”.

Pag. 17: „Internarea imediată a poetului a fost solicitată de Maiorescu”. „Zoe Dumitrescu Buşulenga, academician şi eminescolog, spunea: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, căutătorul de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice”. Astfel, în dimineaţa zilei de  28 iunie 1883, Maiorescu s-a dus la spitalului doctorului Şuţu şi a cerut internarea imediată a lui Eminescu, şi nu examinarea acestuia de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.”