O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN
Citate despre Eminescu, selecţionate de Ştefan Munteanu din Ion-Sân Giorgiu (vezi „Ateneu” nr. 6 din 2016): 1. „Este însă o operă lirică a lui Goethe care a avut asupra lui Eminescu şi a creaţiunilor sale poetice o influenţă hotărâtoare şi aceasta e poemul ciclic „Divanul occidental-oriental”, în care Goethe apare ca un realizator strălucit al postulatelor estetice ale şcolii romantice germane, al cărui adept Eminescu a fost”; 2. „Sunt însă destule argumente în sprijinul tezei că Eminescu a citit şi răscitit „Divanul…” lui Goethe. Identitatea între concepţia lui Goethe şi a lui Eminescu, afinităţile ce există între pasiunea pentru Orient a lui Goethe şi pasiunea similară a lui Eminescu pentru acea lume de poezie alegorică a perşilor şi inzilor care au captivat atât de puternic pe poetul român”; 3. „În această atmosferă orientală a scris Goethe cele douăsprezece cărţi ale „Divanului” său, la care s-au adăugat în anii următori, ca un ecou întârziat, încă vreo câteva cântece. Drept consecinţă, este indubitabil faptul că Eminescu a cunoscut această operă. Se poate oare admite că Eminescu, care iubea cu pasiune Orientul şi care încercase în poeziile sale aceeaşi fuziune de filozofie orientală şi spirit modern, să nu fi cunoscut tocmai acea operă a lui Goethe, cu care poetul român putea avea mai multe afinităţi?”; 4. „Este însă o poezie a lui Eminescu, care prin izbitoarele asemănări ce le are cu o poezie a lui Goethe din „Divan”, confirmă în totul înrâurirea puternică pe care „Divanul” a exercitat-o asupra poetului român. Poezia aceasta e „Luceafărul”, căreia „Divanul” i-a folosit indiscutabil ca un izvor important, pe lângă cele cunoscute până acum”; 5. „Este totuşi o poezie a lui Goethe din „Divan”, şi anume „Cartea Suleika”, în care Eminescu putea găsi cele două motive pe care nu le întâlnise la Kunich. Evident că poezia „Hochbild” e aceea în care găsim cele mai multe analogii cu „Luceafărul”. Mai întâi e motivul astrului îndrăgostit de o femeie – fie şi zeiţă, cum o numeşte Goethe – în afară de care nu vede nimic şi pentru care îşi împrăştie strălucirea lui. E apoi dragostea ei pentru dânsul, o dragoste zadarnică şi tragică, deoarece el nu poate ajunge la ea. E în sfârşit conştiinţa că nemurirea lui îl împiedică să guste fericirea, nemurire care tocmai din această pricină nu are pentru dânsul nici o valoare”;
Nicolae Scurtu publică în „România literară” nr. 30-31 din 2016 o pagină sub titlul „Întregiri la bibliografia lui Constantin Noica”. Este redat, printre altele, un microeseu necunoscut, până acum, al lui Constantin Noica şi intitulat „Eminescu şi fondul principal al culturii române”, datat 15 septembrie 1980. El a fost descoperit, specifică Nicolae Scurtu, printre epistolele date de Noica lui Gheorghe Suciu, epistole care se găsesc în biblioteca familiei acestuia din Bucureşti. Reţinem: „Nu vom înceta a o spune, dacă am avea capul lui Eminescu îmbălsămat, mii şi mii de români ar trece prin faţa sicriului, dar prin universul de gânduri care au populat acel cap n-a trecut încă nimeni până la capăt. Nici până astăzi a zecea parte din manuscrisele rămase de la el, file scrise în limba germană, nu au fost descifrate şi valorificate de cineva. Nici până astăzi totalitatea manuscriselor acelora nu stau sub ochii fiecăruia aşa cum sunt, cu viaţa lor, mai adevărată decât prezenţa unui om sau opera lui tipărită. Să ia oricine, pentru poezie, ediţia completă în câteva volume a lui Murăraşu Ce va spune despre atâta poezie proastă? Dar să caute aceeaşi poezie în manuscrise: va vedea ce înseamnă nepoezia într-un destin poetic. Ne prefacem că ne place proza lui, sau teatrul lui. În manuscrise, însă, oricine va vedea că ele sunt dincolo de judecăţile noastre de valoare. Şi va vedea ceva mai mult, ce înseamnă, fie şi pentru un destin de poet, a fi pedepsit de cultură. Eminescu se înscrie în fondul principal al culturii noastre numai pe linia emotivităţii, adică a sufletului. Nu se înscrie încă pe linia spiritului. Am rămas la emoţie, la suflet, la dor şi la ;mai am un singur dor”, n-am ajuns, cu Eminescu laolaltă şi prin el, la spirit, în care se împlântă cu adevărat fondul principal al unei culturi. Pedepsit de cultură cum era, el nu ne pedepseşte şi educă pe noi. Este doar Poetul, nu şi Educatorul nostru, mustrarea noastră. Dar spiritul unei culturi reprezintă o mustrare permanentă. (Goethe îi mustră astăzi atât de tare pe germanii săi, încât aceştia l-au scos din manuale, în Apus). Iar de bună mustrare este nevoie în cultura noastră. Cu sufletul şi sufleţelul stăm bine; dar cine se învredniceşte, aici în fondul principal al culturii, să ne ridice sufletul la spirit? Ar putea-o face tocmai Eminescu, dar din el luăm doar focul nu şi apa, luăm cântecul nu şi cuvântul, luăm doar desfătarea nu şi lecţia. Am rămas, în fond, la ediţia Maiorescu din 1883, oricâte întregiri mai fericite i s-a adus. Este timpul să scoatem o altă ediţie Eminescu”;
Sunt cufundat într-o carte pe care trebuia s-o citesc mai demult, dar , copleşit de treburile ce-mi asigură existenţa, acum i-a venit rândul: “Cartea Jijiei – povestea unui râu” (Editura “Alfa”, Iaşi, 2013). Invidios că nu se numeşte “Cartea Başeului”, râul peste care trec zilnic de câteva ori încolo şi încoace, o bucurie nemărginită, recunosc, nu-mi lipseşte. Universitarul Mihai Dorin, într-un eseu “Claritate raţională şi empatie”, face un laudation academicianului Alexandru Zub. Ajungând şi la studiul acestuia, “Eminescu. Glose istorico-literare”, Editura “Enciclopedică Gh. Asachi”, Chişinău, 1994), afirmă Mihai Dorin: “În portretul lui Eminescu, autorul identifică viziunea istoricului dintotdeauna. Nu “crepusculul unui trecut apus” căuta Eminescu în istorie, ci calitatea, atributul acesteia de punte, de agent a lumii ce va să vină. Concluzia autorului vine pe cale de consecinţă: “Atitudinea lui Eminescu faţă de durata istorică e una activă şi creatoare. Trecutul, ca orice element de realitate umană, se cere pus la lucru, exploatat în favoarea unui viitor faţă de care clipa prezentă nu e decât o fragile punte”. De aici şi sursa optimismului eminescian, în fond, dar şi a titanismului revoltei sale împotriva “risipirii” timpului. Sceptic cu măsură şi optimist cu discernământ, un optimism pe care-l extrage mereu din cunoaşterea ori intuiţia înţelesurilor adânci, ascunse privirii comune, ale duratei lungi, este şi Al. Zub. Încă o dovadă că eminescianismul rămâne un curent viu în cultura română. Şi o altă concluzie: cine nu a trecut prin Eminescu, nu poate pretinde să înţeleagă această cultură”;
Nicolae Mareş publică în „Contemporanul –ideea europeană” nr. 7 din 2016 eseul „Eminescu în Polonia”. Autorul citează un punct de vedere, din 1930, al scriitorului polonez Emil Zegadlowicz, un mare entuziast al liricii lui Eminescu: „Fie ca această poezie (a lui Eminescu), care atinge cu una din aripile sale viaţa şi complexitatea ei, iar cu cealaltă – veşnicia şi măreţia omului; fie, aşadar, ca lirica acestuia să devină şi pentru voi la fel de apropiată cum mi-a fost mie. Pentru mine, fericirea de-a pătrunde în intimitatea lui a fost una din cele mai frumoase şi cele mai nobile convorbiri ale vieţii mele; ea a avut loc cu făuritorul creaţiei celui de care m-am apropiat şi de care – cu mare regret – mi-a fost dat să mă despart în momentul în care cele întreprinse au luat sfârşit. Oare regretul încercat nu-i sincera dovadă a înaltei şi perenei valori a poeziei sale? Cu siguranţă – aşa este!”;
Nicolae Mareş, în aceeaşi revistă („Contemporanul – ideea europeană” nr. 7 din 2016 ), face cunoscut un simţământ al său amar, „Eminescu în străinătate, azi neglijat de autorităţile româneşti”: „În ceea ce priveşte creaţia eminesciană azi în Polonia, la apropierea a trei decenii de la prăbuşirea comunismului, în ţara atât de receptivă pentru cunoaşterea şi răspândirea creaţiei eminesciene în trecut -, nu s-a mai făcut nimic de luat în seamă. Totul a încremenit odată cu trecerea la cele veşnice a ambasadoarelor culturii noastre: Dănuţa Bienkowska şi Kazimiera Illakowiczowna. Nimic articulat timp de aproape treizeci de ani nu mai poate fi consemnat. Are loc un adevărat sacrilegiu şi în acest domeniu pe care nimeni nu-l vede. Nu se ştie că în Polonia, ca şi în alte ţări, dacă nu funcţionează o persoană interesată sau destul de influentă în cercuri de lucru la nivel mediu şi cu o capacitate suficient de mare pentru a asigura convingerea şi persuasiunea necesare nu se face nimic. Doar neaveniţii cred că o idee se naşte şi se promovează la întâmplare sau în spatele uşilor capitonate. România are în continuare ce promova în Polonia, dar nu are cu cine. În ceea ce priveşte nemunca (termen din publicistica eminesciană) şi nepromovarea în „cazul Eminescu”, aceasta se datorează şi faptului că la conducerea Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru s-au perindat persoane care au dovedit, inclusiv prin declaraţii publice că au o alergie ieşită din comun la persoana lui Eminescu şi ceea ce a însemnat eminescianism. Chiar şi numai la auzul numelui marelui poet unii din ei aveau frisoane, la fel şi atunci când se pomenea despre opera sa. Eminescu este doar istorie la Varşovia”;
Google News
Economie3 ani ago
Eveniment3 ani ago
Eveniment3 ani ago
Eveniment4 ani ago
Actualitate3 ani ago
Actualitate3 ani ago
Eveniment4 ani ago
Eveniment3 ani ago
