O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Revista „Taifasuri” nr. 930 din  20-26 aprilie 2023.  Traian Mihai publică portretul de autor „Veronica Micle, muza şi „îngerul” din poeziile lui Eminescu”. Reţinem:

1. „Numele poetei Veronica Micle, de la a cărei naştere se împlinesc – la 22 aprilie 2023 – 173 de ani, este aproape inseparabil de numele poetului nepereche (cum îl numea George Călinescu) al literaturii româneşti, Mihai Eminescu. Pentru că pe cei doi i-a legat o iubire mare, dar greu de trăit. O iubire plină de pasiune şi durere, de reguli sociale şi morale încălcate, cu despărţiri tumultuoase şi împăcări pline de tandreţe. Finalul acestei poveşti de iubire a fost, din nefericire, tragic – moartea lui, urmată de moartea ei. Dacă pe pământ n-au putut fi împreună, Veronica a ales să treacă, voit, pragul dintre viaţă şi moarte pentru a-i fi alături, în eternitate, poetului pe care l-a adorat. Veronica Micle a avut o viaţă plină de contraste – lumină şi întuneric, culori şi umbre,  fericire şi deznădejde, iubire şi suferinţă.  A fost muza lui Eminescu, în cele mai multe dintre poeziile de dragoste, fiind numită de poet „îngerul blond”.  Iar dragostea lor a rămas una dintre cele mai cunoscute poveşti de iubire din literatura română.”
2. În primăvara anului 1872, Veronica Micle a efectuat o călătorie la Viena pentru un tratament medical, acolo cunoscându-l pe Mihai Eminescu. Tânăra doamnă blondă, cu părul lung, pe care îl purta ridicat într-un coc din care scăpau şuviţe care îi încadrau chipul, atrăgea atenţia imediat. Se comporta cu naturaleţe şi graţie, ştia să fie spirituală şi să exprime, totodată, inteligenţă. La Viena, Eminescu a însoţit-o prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimile oraşului muzicii. Tot în 1872, Veronica a debutat literar în revista „Noul curier român” cu două nuvele semnate sub pseudonimul Corina. Ulterior, creaţiile sale lirice au apărut în alte publicaţii. La 1 septembrie 1874, Eminescu a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, unde avea să locuiască până în octombrie 1877. În această perioadă, Eminescu s-a aflat în mod constant în casa familiei Micle, la seratele literare organizate de Veronica, unde se întâlneau artişti şi scriitori ai acestor vremuri. În timpul Războiului de Independenţă (1877 – 1878), Veronica a fost soră de caritate, a făcut parte din Comitetul central pentru ajutorul soldaţilor români răniţi şi i-a ajutat cu bani pe invalizii de război să se întoarcă la casele lor. În judeţul Neamţ, în apropiere de Mănăstirea Văratic, se află o casă în care Eminescu se refugia în verile anilor 1874 şi 1875, într-o cămăruţă pe care o închiriase de la maica Asinefta Ermoghin. Şi Veronica Micle obişnuia să se retragă la Văratic, pentru perioade de  odihnă în timpul verii, când se plimba prin pădurea de mesteceni.”
3. Un vis neîmplinit: ea şi Eminul să devină o familie. Profesorul Ştefan Micle a murit la 4 august 1879. După moartea lui Ştefan Micle, Veronica s-a mutat la Bucureşti, pentru a fi mai aproape de poetul care deja locuia în Capitală. În perioada următoare, cei doi au încercat să-şi întemeieze o familie, un cămin, fără să reuşească. Unul dintre motive a fost lipsa mijloacelor materiale cu care să-şi poată asigura un trai decent. La finalul anului 1882, Veronica şi Eminescu locuiau împreună într-o casă de pe strada Buzeşti nr. 5 (clădire demolată în 2010 – 2011).  Dar, se pare că Eminescu a fost influenţat negativ în dorinţa sa de a se căsători cu Veronica de unii aşa-zişi prieteni.”
4. Cine i-a despărţit pe Veronica şi Eminescu? Unul dintre oamenii importanţi ai acelor vremuri – nu doar din punct de vedere literar – care şi-a manifestat dezaprobarea faţă de relaţia de iubire dintre Veronica şi Eminescu a fost Titu Maiorescu. El adunase, în timp, multă ostilitate faţă de Veronica, deoarece în 1864, aceasta ar fi depus mărturie împotriva sa la un proces. Mai mult, el se temea că „geniul lui Eminescu va apune” dacă o va avea mereu alături pe muza poeziilor sale. Când Mihai Eminescu şi-a dorit căsătoria cu femeia pe care o iubea, argumentele invocate de Maiorescu – banalitatea unei căsnicii, efectele negative asupra creaţiei poetice şi infidelitatea Veronicăi (”orchestrată” de criticul literar) – au dus la o deteriorare a relaţiei din cuplul Veronica – Eminescu.”
5. 5. Boala lui Eminescu – suferinţă şi luptă. Când s-a stabilit diagnosticul că Eminescu ar fi bolnav, a început şi marea suferinţă a Veronicăi – pentru el şi alături de el. După ce poetul deja se retrăsese la casa părintească din judeţul Botoşani, în aprilie 1888, Veronica s-a dus la el, rugându-l să se întoarcă, împreună cu ea, la Bucureşti, pentru a căuta un tratament mai bun. Este binecunoscut faptul că în acea perioadă lui Eminescu au început să-i fie administrate injecţii cu mercur… Pentru Veronica a început o altă perioadă neliniştită, deoarece Harieta – sora poetului – a refuzat să o lase în apropierea lui. În 15 iunie 1889, Veronica era în Bucureşti. După ce a aflat că Eminescu a murit, ea a scris – în mai puţin de 20 de minute – tot ce simţea, în poezia „Raze de lună” (care a fost publicată în cotidianul „România” din 20 iunie). Un ziar din Transilvania scria că la slujba de înmormântare a lui Eminescu, oficiată la Biserica „Sf. Gheorghe” din Bucureşti, o doamnă aşeza pe pieptul poetului o cunună de flori de „nu-mă-uita”. Acea doamnă era Veronica Micle.”
6. „Eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea”. La două săptămâni după ce „Eminul” ei drag a murit, Veronica s-a retras la Mănăstirea Văratic din judeţul Neamţ, în casa maicii Fevronia Sârbu. Acolo a alcătuit un album „Dragoste şi Poezie”, în care a transcris versuri proprii sau versuri din poeziile lui Eminescu, care i-au fost dedicate. Era tristă, nefericită, deznădăjduită. În acea noapte, de 3 spre 4 august 1889, Veronica Micle a murit după ce a băut o doză letală de arsenic. Ea a înfăptuit, astfel, ceea ce nota într-o scrisoare adresată lui Eminescu, în 1882: „Eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea”.