O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Revista “Orizont” nr. 1 / ianuarie 2023.  Simona Preda publică  “Iubire, trădări, vitriol”. Un articol care vizează povestea de dragoste dintre Maruca Cantacuzino şi George Enescu.

Fiind un număr din ianuarie al revistei, am căutat în zadar măcar un rând despre Eminescu. Nimic! Revista acordă două pagini relaţiei dintre Enescu şi Maruca, una pe cât de îndelungată, pe atât de tumultuoasă, cu momente de apropiere intense, dar şi de pauze, de tensiuni şi de despărţiri. Reţin: 1. „Cum era Maruca? Era uimitoare. Asta reiese din surse.  Cel mai expresiv portret şi-l face ea însăşi în „Umbre şi lumini”: „Personalitatea mea? O asamblare derutantă şi fascinantă totodată, care adesea sperie, de elemente multiple, uneori prea complicate, aparent contradictorii dacă sunt privită din exterior. Un ansamblu armonios, antrenant şi stimulant numai dacă intri în contact cu esenţa mea profundă.” Edificatoare în acest sens sunt şi mărturiile contemporanilor. Matilda Ghyika: „Era subţire, cu nişte ochi negri minunaţi; se ştia că este de o frumuseţe impunătoare, bizantină, pe care o sugera la fel de bine numele şi caracterul ei orgolios (…). Orgoliul ei nu avea însă nicio legătură cu vanitatea sau snobismul, era mai curând sentimentul de a fi diferită de toată lumea, ceea ce era evident (…). Era bună şi generoasă, dar nu accepta să stea ceva în calea libertăţii ei.”  2. „La rândul său, Enescu a fost un bărbat frumos nu doar după standardele epocii de atunci, ci şi după cele contemporane. Era înalt, cu o statură virilă, îmbrăcat tot timpul cu haine de comandă, bine croite şi cu o batistă de mătase la buzunarul reverului. Uneori purta mănuşi pentru a-şi proteja mâinile. Cu timpul, nu se mai încheia la haină, ca să nu mai atragă atenţia asupra încovoierii spatelui. Contemporanii vorbesc despre modestia şi generozitatea maestrului, chestiune demonstrată o dată în plus, prin studierea Arhivelor Diplomatice, din care reiese foarte clar cât de mult i-a ajutat Enescu pe unii tineri talentaţi chiar şi atunci cât a fost în exil.”

Citește și: MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (113)

Ziarul „Lumina”  din  6 februarie 2023. Otilia Bălinişteanu scrie articolul „Gheorghe Dubiţ, un model al comunităţii din Mileanca”.  Anul acesta ar fi împlinit 100 de ani. A fost unul dintre cei mai longevivi cântăreţi bisericeşti din judeţul Botoşani. Trecut prin puşcăriile comuniste, deşi nu avea nici o vină, reeducat la Aiud, a găsit puterea de a-şi continua viaţa şi de a ierta. Reţin: 1. Gheorghe Dubiţ s-a născut în Mileanca în noaptea de ajun a Crăciunului anului 1923, „învelit în paie, într-o şură”, al doilea între cei nouă fraţi, după cum avea să povestească într-o mică biografie pe care a scris-o în 1991.  Părinţii, Maria şi Dumitru, erau ţărani, oameni simpli, dar foarte credincioşi. Aşa că l-au trimis la Şcoala de cântăreţi de la Iaşi, pe care a urmat-o între anii 1936 şi 1940. Şi-a început slujba de dascăl în plin război, trăgând clopotele, în primejdie, în satul Codreni în apropiere de Mileanca. A fost cântăreţ la biserica din Havârna din 1940 până în anul 1965, când s-a transferat la biserica din satul natal, unde a slujit până la finalul vieţii. „Era foarte priceput, se vedea că are şcoală. Cântările erau foarte frumoase. Eu am venit preot aici când Gheorghe Dubiţ avea 83 de ani. Şi ţinea foarte bine strana. A dus singur strana până la aproape 90 de ani”, spune preotul paroh.” 2. „Prima oară a fost arestat la 19 mai 1948, chiar în timpul unei slujbe de înmormântare din satul Havârna. Acuzat de „deţinere de publicaţii interzise”, pe care nu le văzuse nimeni niciodată, darămite să fi existat în propria casă. , a suferit torturi la penitenciarul din Suceava, cunoscut ca unul cu  regimul cel mai dur din ţară.”

Gheorghe Dubiţ povesteşte despre o metodă folosită în anchetele de la Suceava, numită „morişca”: „Pe sală erau două capre de lemn şi un druc. Te legau de picioare, fiind pe chirostei, te legau de mâini, dându-le în faţa genunchilor, băgau drucul pe sub genunchi şi cei doi călăi te ridicau de capetele drucului, te învârteau de două-trei ori pe druc, până ameţeai, punându-l apoi pe capre; trupul fiind mai greu, capul era la podea, iar tălpile în sus. După care începeau loviturile la tălpi până nu mai simţeai; aveau grijă, bineînţeles, să-ţi bage întâi ciorapii în gură. În gemetele acelea de muribund, te dezlegau, te udau cu apă, căci tălpile erau vinete, negre ca fundul ceaunului, şi te puneau să alergi până ce sângele începea să pătrundă înapoi prin vene, strigând întruna: „Spune ce-ai făcut!”

În 1949 a fost condamnat, apoi eliberat la 18 iulie 1951. În noaptea de 24 octombrie 1959 a fost arestat din nou, fiind condamnat la  7 ani de închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii pentru „delict de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie”. Din cei 7 ani a făcut doar 5 la Gherla şi la Aiud, de unde a ieşit, după cum scria în actele de eliberare, „reeducat, reabilitat şi redat societăţii”.  Povesteşte Gheorghe Dubiţ: „La Aiud, duceam câte o cartofă şi o aruncam la Zarca (numele corpului vechi al închisorii din Aiud, n.r.) marelui nostru cărturar şi teolog pr. D. Stăniloae. Acolo era foarte înalt gardul şi cine ajungea acolo, era condamnat la moarte. Cred că nici până a murit nu a aflat cine îi arunca de mâncare”. A fost eliberat în 1964, continuând să fie dascăl până la 90 de ani.  A murit pe 13 martie 2019, la 86 de ani.