O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
Teofil Vâlcu. Începutul sfârşitului. În seara zilei de 24 februarie 1989, în timp ce juca rolul lui Mihai Gruia din „Sfânta Sfintelor” de Ion Druţă, partener fiindu-i Dionisie Vitcu, alt botoşănean remarcabil, a suferit un accident cerebral, moment în care a rămas fără vedere. Val Condurache îşi aduce bine aminte cele povestite de Dionisie Vitcu: „Vâlcu a simţit o durere cumplită la tâmple, s-a clătinat şi câteva secunde a rămas neclintit în decor. Probabil că dacă s-ar fi oprit atunci, oprind spectacolul, Teofil Vâlcu ar fi fost în viaţă şi astăzi. Marele lui respect pentru teatru şi pentru spectator l-au făcut să continue, deşi în ochiul lui explodase o crizantemă”. Revenindu-şi, încă venea la teatru, având momente când nu se simţea în apele lui.
Citește și: MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (109)
Vederea i-a dispărut încet – încet, a fost operat la Cluj, dar nu i-a mai revenit niciodată. Devenind purtătorul unei drame personale, lipsa vederii, Teofil Vâlcu era tot mai încrezător în lumină astfel că, deşi orb, s-a întors pe scenă, caz unic în istoria teatrului. Ultimul rol jucat, Oedip din „Oedip la Colona”, interpretat în 1992, este un rol de două ori dramatic: întâi prin destinul personajului interpretat, apoi prin destinul actorului care şi-a pierdut vederea, pentru că, după cum se ştie, Oedip era un rătăcitor rege orb. Spune Val Condurache: „Primitiv ca natură, Teofil Vâlcu întrupa, într-o singură zi, nimicnicia şi măreţia omenească, pentru că ACTORUL, ca şi POETUL, are privirea ingenuă, de parcă ar orbi în fiecare clipă”. Ştefan Oprea, un apropiat al actorului, deşi era convins că Teofil Vâlcu a orbit, scria că de fapt „refuză să ne privească în ochi, pentru că a dorit prea intens să ne privească în suflet şi să ne trăiască pe fiecare aşa cum şi-a trăit sutele de personaje din care se compune şi peste care domină urieşeşte fiinţa lui, în aceeaşi măsură concentrată şi devastată de toamna vieţii”.
Teofil Vâlcu era de un optimim incurabil şi tot timpul credea că se va face sănătos şi va vedea din nou. Îi spunea lui Ştefan Oprea: „În rest, dragă Fănică, trăiesc cu speranţa că într-o zi voi vedea din nou. Sunt puternic, sunt optimist. Nu ştiu cât o să mă ţină, dar deocamdată rezist şi sper. „Dum spiro, spero”, ne-a învăţat Cicero.”
Teofil Vâlcu. Sfîrşitul. După rolul lui Oedip, a avut loc un alt atac cerebral, urmat de o ţintuire la pat de aproape şase luni. Doctorii erau tot mai categorici în ceea ce priveşte viaţa lui Teofil Vâlcu: “un an, doi, dar nicio speranţă de însănătoşire totală sau revenire pe scenă”. Cei apropiaţi lui ştiau acest adevăr pe care nu i-l spuneau. Val Condurache, care îl vizita foarte des, îşi aminteşte: “Într-o după amiază mi-a povestit cum a urcat într-un avion pe uşa din spate şi a coborât şi a pe uşa din faţă. Umbra visului în care trăia începuse să se întindă şi asupra realului”. Peste aproape un an, acelaşi Val Condurache îşi aminteşte: “Era într-o vineri la prânz. Semnele pe care le primisem în cursul dimineţii erau descurajante, dar în martie 1993, Teofil Vâlcu mai trecuse, încă o data, pe lângă moarte, o vizitase, făcuse cunoştinţă cu ea. Şi atunci venise preotul pentru ultima împărtăşanie. Şi totuşi viaţa biruise moartea care se instalase parcă pentru totdeauna. Când am ajuns acasă la locuinţa lui, Teofil Vâlcu murise de un sfert de oră, era cald. De data aceasta moartea nu a mai putut fi păcălită”.
Teofil Vâlcu moare la 1 octombrie 1993 la Iaşi. A fost înmormântat la cimitirul “Eternitatea” din aceeaşi localitate. Uniunea Teatrală din România – UNITER dă titlul necrologului astfel: “Teofil Vâlcu – s-a prăbuşit un stejar”.
Teofil Vâlcu. Ultimul patriarh. Val Condurache e categoric: „Aşa cum şi în alte meserii au dispărut meşterii mari, pe lângă care cresc ucenici, şi din teatru au dispărut maeştrii”. La Iaşi, după George Popovici sau după Teofil Vâlcu, spune acelaşi Val Condurache, nu a mai apărut nici un patriarh, fiindcă „patriarhul nu este niciodată un dictator, el te sperie cu marea lui blândeţe” sau „un patriarh se naşte, nu se imită”. Ştefan Oprea îşi aminteşte cum, prin Iaşi „dacă ziceai „Conu Mihai”, toată lumea – chiar şi de pe cea mai îndepărtată străduţă de cartier – ştia că e vorba de Sadoveanu. Mai încoace, dacă ziceai „Conu Miluţă”, şi-n miezul nopţii primeai semn că interpretul Chiriţei se află în inimile tuturor. A venit rândul lui „Teo” sau „Măria Sa” şi toată lumea ştia că e vorba de Teofil Vâlcu”.