O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

ZIGZAG BOTOŞĂNEAN

Actorul Ion Caramitru despre Eminescu: 1. „Eminescu rămâne la originea frumoasei limbi româneşti pe care o vorbim astăzi”; 2. „…Eminescu, făcând studii de limbă germană, îndreptându-se spre cultura şi filozofia germană, a dus limba română, ca structură şi limpezime, pe culmi nemaiatinse până la el”; 3. „De când sunt împătimit de Eminescu, mă cunosc mai bine pe mine însumi”; 4. „Deşi Eminescu e un caz, eu nu colecţionez poeţi, eu colecţionez poezie”; 5. „Îmi vin în minte versuri de Eminescu, versuri de un modernism incredibil. Iată: „Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’ /  Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi”. E o suită formidabilă de sonorităţi aici care se adaugă, cum să spun, naşterii universului”; 6. „Dacă am un regret – şi, de fapt nu e numai regretul meu – Eminescu are şi proză, proză pe care o spun uneori pe scenă, însă teatrul său e de nejucat. Din păcate. E într-un limbaj arhaic, nu e psihologizat cât ar trebui, nu e vorbit, ţinând cont de natura personajelor, aşa cum e la Shakespeare – care nu cred că va fi  vreodată depăşit de nici un alt autor, oricât de genial ar fi acesta”(vezi „România literară” nr. 2 din 2021);

Petre Guran, în „Dilema veche” nr. 915 din 2021,  publică un articolul aniversar privindu-l pe academicianul Alexandru Zub la împlinirea vârstei de 88 de ani.  Autorul enumeră câteva idei care l-au călăuzit pe distinsul istoric, născut în judeţul Botoşani: 1. „în istoriografie adevărul nu este al istoriei, ci al istoricului”;  2. „caracterul subiectiv al scrisului istoric este intrinsec legat de fiinţa unică a istoricului”; 3. „este greu de despărţit militantismul istoricului de opera sa de erudiţie”; 4. „chemarea acţiunii în slujba unei colectivităţi (de limbă, teritoriu şi cultură, adică o naţiune) interferează cu erudiţia istorică”; 5. „trecutul este creaţia sau reconstrucţia istoricului”; 6. „există riscul falsificării istoriei prin exces de simplificare sau o hiperbolizare a coerenţei istorice”; 7. „trebui căutată de la bun început o cale mediană între încărcarea abuzivă cu sens a istoriei şi istoria fără sens şi mai ales fără virtute”;

Răzvan Voncu, în „România literară” nr. 44 din 2021,  publică o cronică  cu titlul „O carte-cult” la volumul dorohoianului Saşa Pană „Născut în `02. Memorii – file  dejurnal” (ediţia a II-a. Editura Pandora M, Bucureşti, 2021). Reţinem trei concluzii: 1. „Primul este şarmul naraţiunii lui Saşa Pană. Fostul medic militar Alexandru Binder, convertit în poet şi prozator suprarealist, s-a născut într-o familie evreiască tradiţională, din nordul patriarhal al Moldovei. Viitorul editor al nonconformistei reviste „unu”, sancţionat de superiorii militari pentru activitatea sa literară „scandaloasă”, este, la origini, un produs al lumii sadoveniene. Evocarea copilăriei petrecute la Dorohoi, într-un ştetl moldovenesc, unde atât evreii, cât şi românii trăiau o viaţă tradiţională, în care (în afara tradiţiei nu se întâmplă nimic, este povestită cu dulceaţă şi savoare specifică. Trebuie să înregistrăm, aşadar, şi mărturia lui Pană la capitolul aparte, de literatură a ştetlului, cu atât mai preţioasă, cu cât vine din partea unui literat puţin susceptibil să şi-o asume, iar lumea respectivă, ţinând de vechea Românie,a dispărut pentru totdeauna, în urma Holocaustului şi comunismului”; 2. „Al doilea aspect ţine de conţinutul personal al memoriilor, care nu vizează numai episoadele mitice cu Bogza sau Voronca, ci şi aspecte mai puţin plăcute, legate de dubla condiţie, ca evreu şi scriitor de avangardă, a medicului militar Alexandru Binder. Care a trecut greu  prin Holocaust, fiind dat afară din armată, ca evreu (în 1938), şi a avut de îndurat toate chinurile antisemitismului oficial din perioada dictaturilor legionară şi antonesciană”; 3. „ În fine, nu aş trece cu vederea nici partea finală, care narează succint întâmplări din perioada 1944 – 1948 (inclusiv unele care privesc tranziţia dintre Societatea Scriitorilor Români şi Uniunea Scriitorilor din România, după ce breasla a ieşit zguduită din frământările războiului). Om de stânga, Saşa Pană a privit cu încredere viitorul postbelic, ca mulţi alţi intelectuali români, fără să anticipeze catastrofa comunizării României”;

Citește și: MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (105)

Adrian Popescu, în „România literară” nr. 45 din 2021, despre Memorialul Ipoteşti: „Oaspete la Memorialul Ipoteşti, la Centrul de Cercetare „Mihai Eminescu”, manager Ala Sainenco, am vizitat împreună cu Ion Pop şi depozitul de carte, imensa bibliotecă de poezie contemporană şi clasică, o parte donaţia regretatului Laurenţiu Ulici. Am fost încântat de ceea ce cuprind rafturile, mai mult, m-am liniştit că undeva este bine îngrijită această comoară a poeziei române şi străine (bibliotecar Cristiana Voica)… Eminescu acasă la el era ocrotitorul simbolic al poeţilor de după el, le salva într-o anumită măsură statutul. Un corp de cercetători, muzeografi, bibliotecari, conservatori şi personal administrative (dir. adj. Daniel Tupiluş) arătau prin munca lor un respect real pentru poet şi poezie.  Poeţii de azi, ca urmaşi ai lui Eminescu, urmaşi mai mult sau mai puţin vrednici, se bucură datorită lui de simpatia unor cititori. Eminescu ne hrăneşte material şi spiritual cu numele şi creaţia lui. Memorialul Ipoteşti înseamnă un Centru de studii eminesciene, întâlniri literare, festivaluri, lecţii de scriere creatoare pentru candidaţii la Premiul pentru Debut al Festivalului de Poezie Mihai Eminescu, dar şi un loc de unde mulţi iubitori de poezie vin ca la un izvor de munte. Rămân aici câteva zile, să respire aerul grădinii şi mai cu seamă pe cel al poeziei. Cât am stat la Ipoteşti, nu am ratat nici noi prilejul de a vedea şi lacul cu nuferi, lac intrat în poezia română prin Eminescu, un adevărat locus amoenus, inconfundabil romantic. Spiritus loci. Energiile locului se simt, fără nicio îndoială, la Ipoteşti”;

Răzvan Voncu, în „România literară” nr. 51-52 din 2021, reia un citat din volumul lui Vasile Popovici, „Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu” (Editura „Cartier”,Chişinău, 2021), care vizează un mod de a-l citi pe Eminescu: „Or, tocmai aici stau contradicţia şi complexitatea, în faptul că, în ciuda nenumăratelor lecturi critice, multe de foarte bună calitate, există şi un Eminescu lăuntric, nemijlocit, un Eminescu pentru fiecare, „de uz personal”. Despre acesta ar trebui să vorbeşti la un moment dat ca şi cum ai vorbi despre tine. Fondul lui nu rezultă din comentarii specializate adunate în timp, ci din accesul direct la operă, ocolindu-le. E una din singularităţile lui, din complicaţiile relaţiei paradoxale cu el: spre el ţi se oferă şi calea dificilă, a bibliografiei critice uriaşe, şi calea scurtă, simplificată. Iar aceasta din urmă e cu adevărat indicibilă, din păcate”;

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News