O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Teofil Vâlcu. Student la Cluj. Îşi aminteşte Teofil Vâlcu: 1. „Am fost în aceeaşi cameră cu Geo Nuţescu, Aurel Giurumia, Nicolae Spadercă, George Miclea, Victor Bucurescu, Marin Aurelian, Ion Tudorică şi Emil Bârlădeanu”; 2. „Şansa mea, a noastră, a fost de a avea profesori, pedagogi, oameni de o aleasă ţinută morală şi profesională: Ştefan Braborescu, Maria Cupcea, Şerban Iamandi. Cu toţii ne-u turnat în suflete flacăra vie a artei”; 3. „Am fost împărţiţi între „casa mică” a teatrului din Institut şi „casa mare” a Naţionalului, unde am ucenicit din primul an”.

Teofil Vâlcu recunoaşte că Institutul din Cluj l-a învăţat disciplina, seriozitatea, respectul şi dragostea pentru sufletul omenesc. Actorul povesteşte undeva cum a fost cu admiterea la Facultatea de Teatru. Redăm povestea în forma dată de Ina Baras: „La 20 august 1950 s-a căsătorit sora mai mare a actorului. Fireşte, n-a lipsit de la ceremonie.  Prietenul său, actorul Geo Nuţescu, însoţit de un alt amic, a plecat la Bucureşti, la cursurile de pregătire pentru Institutul de Artă Teatrală. De acolo, Geo i-a trimis lui Teo un răvaş: „Vino cu noi la Cluj. Fulger. Masa şi cazarea asigurate.” Cum a primit mesajul, aşa cum se afla, în tenişi şi în trening, Teo a sărit în primul tren şi a plecat la Cluj. E uşor de ghicit finalul”:

Citește și MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (104)

Teofil Vâlcu. La Teatrul din Cluj.  Rămânerea la Cluj, până în 1959, a fost determinată de profesorul Ştefan Braborescu.  La 25 de ani i se încredinţează rolul Agamemnon în “Hecuba” de Euripide, în care joacă alături de marea tragediană Magda Tâlvan şi numele de rezonanţă Ion Tâlvan. La Teatrul din Cluj, în 1950, în afară de cei trei amintiţi, mai erau: Viorica Dimitriu, Silvia Ghelan, Ligia Moga,  Ileana Ploscaru, Anişoara Potoroacă, Gil Potoroacă, Toma Dimitriu, George Aurelian, Doina şi Dorel Urlăţeanu, Gogu Gherasim şi Octavian Cozmuţa. Teofil Vâlcu a avut parte la Cluj de o atmosferă teatrală dominată de emulaţie. Profesionalitatea şi rigoarea colectivului teatral clujean erau determinate de autoritatea regizorală a Mariettei Sadova.

La Cluj, Teofil Vâlcu va juca printre altele: Vedernikov din “Ani de pribegie” de Arbuzov, Răzvan din “Răzvan şi Vidra” de Haşdeu,  Esop din “Vulpea şi strugurii” de Figueiredo sau Satin din “Azilul de noapte” de Gorki.

Teofil Vâlcu. Omul. I s-a spus “balaur bland, cu sute de capete”. Lumea nu prea îşi aminteşte întâmplări vesele despre/cu el, pentru că trata totul la modul cel mai serios. Val Condurache evoca adesea “pofta de viaţă pe care n-a mai întâlnit-o decât la câţiva oameni”. Tot Val Condurache adaugă: “Actorul şi omul cântau pe toată claviatura: măreţ şi umil, tulbure ca sângele şi senin ca lacrima, bolborosind ca un vulcan şi luminos ca Apollo”. Ştefan Oprea, un bun cunoscîtor a activităţii teatrale ieşene scria: “Şi el şi Doamna Ani sunt oameni deschişi şi bucuroşi întotdeauna de oaspeţi”. Despre apartamentul soţilor Vâlcu, “un adevărat cuib al familiei”, Ştefan Oprea mai spunea că e “şi un fel de sanctuar al Thaliei”. Continuă Ştefan Oprea: “Omul acesta, aparent dur, cu vocea puternică şi fizic de răzes, e un copil duios şi bun căruia vocea i se moaie şi noduri i se aşează în gât, când vorbeşte despre cei dragi din familia lui şi despre cei dragi din teatru”.

Dispărând Teofil Vâlcu, s-a putut constata că a dispărut un OM, un “uriaş” al scenei ieşene despre care Val Condurache scria: “Şi a dispărut, pentru că nimeni din cei în viaţă nu are statura lui. Nu vorbesc de talent şi nici de măiestrie, ci de o sumă de date care fac dintr-un om mai mult decât un actor”.

Când a orbit, Teofil Vâlcu avea un tremur în voce.  Spunea Ştefan Oprea: “Tremurul din voce  nu-mi pare un semn de slăbiciune, ci de extraordinar optimism”.  Teofil Vâlcu spunea mereu că “nimic nu se compară cu revenirea acasă, în fotoliul drag, şi discuţiile lungi cu soţia, Doamna Ani, adevărata lui dragoste”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News