Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Teofil Vâlcu. Despre jocul actorului. Teofil Vâlcu a jucat roluri de vârf din piese intrate în patrimoniul culturii naţionale şi universale. A pus în rolurile jucate rigoare şi vibraţie. Fiecare rol avea o linie personală, de neconfundat. S-a dovedit a fi un actor de mare vibraţie şi suflu romantic. A fost dăruit cu toate harurile tainice ale artei teatrale. Val Condurache  spunea: „Era o forţă a pământului, grea şi misterioasă, care-ţi dădea sentimentul că lucrurile au stabilitate, durată şi o mare  încăpăţânare de a fi.” Într-o convorbire cu Nichita Danilov, Teofil Vâlcu i se confesa: „Toate personajele cărora trebuie să le dau viaţă îmi sunt, într-un fel, peste mână. Eu trebuie să fac în aşa fel, încât să le aduc, uşurel, către mine, să le fac să intre în mine.” Acelaşi Val Condurache avea să scrie: „Ca actor, el a fost saltimbancul perfect, cabotinul înnăscut, „paiaţa”, „bufonul”, regele tragic, orb ca Oedip, încoronat ca Lear în batjocură, ubicuu, chicotind ca Polonius şi mustind ca Falstaff.”  Criticul de teatru Ştefan Oprea adaugă: „Omul acesta e un mare actor, împlinit în toate harurile tainice ale artei, un norocos la a cărui naştere ursitoarele au fost nu generoase, ci risipitoare”. Revin la Val Condurache: „Au fost probabil şi alţi actori de talia lui, unii poate mai mari decât el, chiar la Iaşi,  dar nici unul din câţi am cunoscut nu avea aburul lui de personalitate.”

S-a spus adesea că a avut nenorocul să nu întâlnească un mare regizor care să-i pună în valoare imensu-i har actoricesc, ceea ce eu cred că nu e chiar adevărat dacă ne gândim numai la Sorana Coroamă-Stanca. Într-un interviu acordat Cristinei Popa şi publicat în „24: ore”, Teofil Vâlcu spunea: „În primul rând trebuie să existe complicitatea actor – spectator, o permanentă provocare a publicului, satisfacerea puterii de înţelegere a sălii prin replici cu trimitere la realitatea prezentă.  Comunicarea prin verb, prin cuvânt, este esenţială. Desăvârşire în artă nu există: e ca şi cum ai dori să atingi orizontul.  Însă o dăruire totală a actorului, lupta cu personajul până la scurgerea acestuia în tine, înţelegerea până la identificare – toate acestea te apropie de desăvârşire.” Grigore Ilisei constată că la Teofil Vâlcu „arma sa era naturaleţea”,  iar Dionisie Vitcu, un alt mare actor, lămureşte că această calitate iese în evidenţă  prin faptul „că ceea ce rostesc li se întâmplă chiar lor, e taina cea de o fiinţă”. În altă situaţie, Constantin Coroiu concluziona: „Maestrul Teo este cu adevărat un actor total, pentru care graniţele între genuri, între dramă, comedie şi compoziţie, practic nu există sau există parcă pentru a dovedi cu câtă uşurinţă sunt ele trecute de actori ca Teofil Vâlcu”. Regizorul Ovidiu Lazăr, întrebat de Nichita Danilov cum îşi intră un actor în rol şi bănuind că întrebarea se referă şi la Teofil Vâlcu, răspunde: „Sunt actori raţionali, care-şi pregătesc cu minuţiozitate personajul, disecându-l treptat, articulând atent în faţa oglinzii fiecare cuvânt, studiind fiecare gest, alţii intră în rol direct, aparent fără nici un efort, cu toată personalitatea lor, aceştia sunt cei care se cheamă „actori născuţi”, nu făcuţi, o specie rară din care sigur face parte şi Teofil Vâlcu”. 

Publicitate

Teofil Vâlcu. Amintiri (dintr-un interviu cu Ştefan Oprea).  Spune Teofil Vâlcu: 1. „Miluţă Gheorghiu, actorul căruia i-a stat bine să joace până în ultima clipă a vieţii, nu ştia de nici un Dumnezeu, în afară de public şi scenă. Era un actor din care emana dorinţa nepotolită de a juca teatru, de a fi mereu prezent în faţa publicului”; 2. „Gică Popovici juca la matineu Iago, după amiază Caţavencu, iar seara rolul unui beţiv decrepit din piesa „Otrava”.  De la el am învăţat un lucru, pe care ni-l spunea clar: „Dacă ochiul ţi-e pal, iar gândul nu-ţi funcţionează în relaţii, devii un fel de Nimeni, care mimează, se uită spectatorul pe geam şi-ţi vede goliciunea”; 3. „Îmi aduc aminte de patru mari actori care s-au întâlnit în „Vlaicu Vodă”: George Popovici în rolul titular, Any Braeschi în Doamna Clara, Nicolae Şubă (căruia îi spuneam toţi „Tataia”) în Banul Mickede şi Constantin Sava în Spătarul Dragomir.  La întâlnirea lor scenică sala intra într-o incandescenţă imposibil de descris: era o înfruntare artistică profundă, superbă”; 4. „Tataia (Nicolae Şubă) făcea nişte roluri uluitoare, până azi nu l-a egalat încă nimeni în Cetăţeanul turmentat. Actorul avea o plasticitate scenică uluitoare.” 

Teofil Vâlcu. Despre actor și actorie.  Am reținut din multitudinea interviurilor date la vremea respectivă: 1. „Memoria, pentru un actor, este rezonanţa pe care o dă cutia de vioară a Stradivarius-ului”; 2. „Actorul trebuie să aibă un al optulea simţ: să simtă publicul”; 3. „Un actor, dacă nu este ascultat, dacă publicul nu merge cu el, degeaba joacă”; 4. „Am avut multe momente în care mi-am muşcat limba şi am strâns din dinţi până la scrâşnet. Aşa încât Revoluţia a însemnat pentru mine un nou botez, o descătuşare, eliberarea atât în spaţiul meu interior impregnat de spaimele câtorva decenii, cât şi în relaţiile cu ceilalţi. Observ durerile actualei perioade, dar cred că reprezintă purgatoriul prin care trebuia să trecem, că e poate necesar să cădem în prăpastie pentru a urca pe malul celălalt”; 5. „Actorul cedează personajului ceva din personalitatea sa, iar personajul imprimă actorului modul său de a fi”; 6. „Adevărata premieră o trăieşte actorul nu cu sala plină, ci la repetiţii, când simte că a „prins” personajul sau l-a descoperit. Bucuria aceasta o putem asemăna cu aceea pe care o simte un poet în momentul în care găseşte formula fericită a unui vers”; 7. „Găsirea tonului pentru un rol e căutare dificilă. Există ore ale zilei sau ale nopţii când spiritul actorului şi intuiţia sa lucrează din plin. Sunt amănunte pe care le poţi discerne doar singur, altele sunt sugerate de text, de scenograf, de regizor”; 8. „Actorul seamănă extraordinar cu luna. Pentru că întotdeauna apare în faţa publicului cu faţa luminoasă. În spatele lunii, în penumbră, în umbră sunt frământările, sunt forările, desţelenirile caracterelor pe care trebuie să le interpreteze. Deci, în spatele lunii este sufletul uman, cu toate cutele, cu toate meandrele lui”; 9. „Un om de teatru ştie ultimele dorinţe şi cerinţe ale publicului, simte sala, care de pe scenă seamănă cu o hrubă fără de sfârşit. Ca şi sufletul uman, în care forezi mereu şi nu-i dai de capăt”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News

Publicitate