O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
„Contemporanul. Ideea europeană” nr. 11 din 2022. Theodor Codreanu publică prima parte a eseului „Eminescu şi provocările culturii moderne”. Reţinem: 1. „O cultură naţională se împlineşte prin apariţii sintetizatoare, ca singularităţi canonice irepetabile, ca anvergură. Eminescu, recunoscut drept centrul iradiant al literaturii şi cugetării româneşti de Titu Maiorescu („Eminescu şi poeziile lui”, 1889), a fost socotit nu întâmplător, de un G. Ibrăileanu, drept o apariţie inexplicabilă în sânul culturii româneşti din secolul al XIX-lea. Generalizând imagine inexplicabilei apariţii, Emil Cioran crede că Limba Română şi Eminescu spală ruşinea neantului valah din istoria Europei.”; 2. „Eminescologia a rămas încă datoare faţă de poet prin îndelungatele încartiruiri într-un canon istoricizat demult, sub eticheta romantic întârziat, exclus de la festinul înnoitor al canonului simbolist şi al liricii moderne, în genere. Modernitatea poetului , despre care vorbea Maiorescu, a fost ignorată chiar de către maiorescieni. Totuşi, primul simbolist autentic, cum este recunoscut Ştefan Petică, a scris răspicat că nu Macedonski este deschizătorul de drum, ci Eminescu, invocând nu doar cantata estetică a muzicii revendicată de simbolişti: „de la musique avant toute chose” (Verlaine), boltă stilistică şi vizionară atinsă cu adevărat mai ales de Eminescu, dar nu din îmbrăţişarea paradigmei de pe Sena, ci prin geniala viziune asupra limbii române, asupra limbii, în genere, concentrată în enunţul: „Noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”, poetul replămădind, cu supuşenie exemplară, „limba veche şi înţeleaptă”, descoperindu-i arheitatea ontologică, încât armonia muzicală a versului hyperionic particularizează canonul literar, devenind paradigma revoluţiei estetice româneşti. Asta a înţeles-o Titu Maiorescu în finalul studiului „Eminescu şi poezia lui” (1889), dar validarea asocierii, în modernitate, a limbajului poetic cu cugetarea/filosofia românească a secolului următor a fost înţeleasă târziu , căci paradigma eminesciană propunea transcenderea modelor literare care vor invada poetica modernă de factură barthesiană, limbajul poetic fiind conceput ca abatere de la gradul zero al scriiturii. De aici întârzierea recunoaşterii modernităţii canonului eminescian.”; 3. „Abia paradigma revoluţionară a lingvisticii integrale a lui Eugeniu Coşeriu a permis adevărata receptare a fenomenului Eminescu”; 4. „I s-a reproşat poetului că nu a avut curajul să părăsească secolul al XIX-lea, obligându-i pe admiratorii săi să rămână prizonieri tot acolo (Mihai Zamfir). Asta cu trimitere tot la întârzierea în romantism, ba existând şi mărturia: „Eu rămân ce-am fost: romantic”. Dar Eminescu ştia că orice mare poezie este romantică, secolul al XX-lea vorbind de un „romantism fundamental” (Al. Philippide), de pe a cărui fundaţie se încearcă, arheic, orice modernitate autentică. A. C. Cuza, după elaborarea primei ediţii eminesciene complexe, în 1914, a înţeles că Eminescu a schimbat din temelii conceptul de romantism.”;
„Contemporanul. Ideea europeană” nr. 11 din 2022. Nicolae Breban despre „vârfurile în literatură” cu referire şi la Eminescu: „Apoi marele scriitor nu este numai cel care scrie bine. În România se crede greşit că un mare scriitor scrie bine. Scriitori de mâna a doua scriu bine. În acest sens, Sadoveanu, pentru mine, e un scriitor de mâna a doua Scria prea bine. Scriitor mare e Eminescu, care scria „prost” pentru generaţia lui. În epocă toţi îl înjurau pentru stil, pentru o proastă folosirea limbii române. Era atât de revoluţionară limba lui Eminescu, încât în ochii generaţiei sale, ai colegilor de generaţie, Samson Bodnărescu, Alecsandri, şeful curentului de opinie, era o limbă care părea neromânească. Scriitori mari nu scriu bine. De aceea Mateiu Caragiale nu e scriitor mare. Scria prea bine. Scriitori mari sunt cei care abordează marile teme ale literaturii şi ale umanităţii. Scriitorii mari scriu prost, ca Dostoievski sau ca Marcel Proust, însă ei atacă problemele mari ale civilizaţiei şi ale culturii.”;
„Contemporanul. Ideea europeană” nr. 11 din 2022. Botoşăneanul Alexa Visarion, regizor, scenarist, scriitor şi profesor, publică eseul „Ecoul criticii”. Reţinem: 1. „critica este un act de solitudine şi de asceză, fără satisfacţii imediate, iar dreptatea în critică este relativă şi poate tocmai această relativitate este izvorul obiectivităţii”; 2. „când critica lipseşte, arta decade, fiindcă începe a se bizui pe sufragiul public care se numeşte atât de impropriu succes”; 3. „trebuie să fii poet în înţelegere şi gândire ca să poţi deveni în expresie un critic drept”; 4. „critica este alături de poezie şi începe odată cu actul de creaţie”; 5. „ce este în ultimă instanţă critica? O creaţie. O creaţie care se defineşte în raport cu altă creaţie. Este un orizont…”; 6. „critica creatoare nu-ţi dă ceva, îţi deşteaptă ceva”; 7. „critica nu corectează,nu tăgăduieşte, nu afirmă, ci fundamentează sensuri şi vibraţii de gândire”; 8. „critica analitică e vie, e adevărată, e artă”; 9. „şi criticul, ca şi scriitorul, trăieşte prin integralitatea operei sale, dincolo de timpul concret al scrierii”.
Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News