Fiind însărcinată cu fata cea mai mică – în 2001 se întâmpla asta – Cuvioasa Parascheva mi-a apărut în vis și mi-a zis că voi naște o fetiță de care ea va avea grijă. M-am trezit, mi s-a părut un vis altfel, nu că acum orice visez aș lua în considerare. Mi s-a părut un vis altfel și m-am gândit așa: Ia stai să vezi, că eu o să nasc de Sfânta Parascheva! Am născut fetița cu două zile înainte de 14 octombrie. Totul a fost în regulă, un copil sănătos, fără nici un fel de problemă, scrie DOXOLOGIA.

Peste aproape trei ani, doi ani și jumătate, de fapt, iarăși am visat-o pe Sfânta. Eram în curtea Mitropoliei, am intrat, m-am închinat. Și atunci, când m-am trezit, am zis: Ceva se întâmplă și eu trebuie să merg la Iași! Am venit cu soțul undeva prin luna martie, aprilie, ne-am închinat la Sfânta și pe urmă așa de fericiți și de bucuroși am plecat de aici, așa o mulțumire sufletească și un sentiment am trăit, nici nu știu cum să vi le descriu! Pentru că la două, trei săptămâni am revenit. Nu conta ziua, nu conta ora, cum prindeam o fereastră să avem timp să venim, să ne închinăm și să ne întoarcem la București, noi asta făceam. Devenise ca o dependență sufletească, ca un ceva pe care trebuia să-l facem. Parcă-și făcea efectul unui medicament, ceva care te făcea foarte fericit.

Și venind așa câteva luni, soțul meu a spus: Când va fi ziua Sfintei, vreau să-i îmbrac baldachinul cu flori. Și am zis bine, așa facem. Am fost foarte fericită, dar trebuie să recunosc că ideea a fost a soțului meu.

Și înainte, undeva pe la jumătatea lunii septembrie, am luat numărul de telefon de pe internet și am sunat la Mitropolie. Mi-a răspuns părintele Dosoftei, pe vremea aia nu știam cine este, nu-l cunoșteam deloc. I-am spus cine sunt și că vreau să vin de hramul Sfintei, să îmbrac baldachinul cu flori. Nefăcându-se atunci lucrul acesta aici, dânsul cred că nu a înțeles foarte bine ce am spus eu. Poate că nici nu m-am exprimat cum trebuie, poate era și puțin grăbit… și-mi zice: Nu am înțeles ce vrei să faci. Încep să explic.

– Știți, noi ne ocupăm cu florile și aș vrea să-i aduc flori Sfintei. Vreau să îmbrac baldachinul în ziua Sfintei cu flori.

Și el a întrebat: Vrei s-o îmbraci pe Sfânta?

La care eu imediat zic: Cum adică? Eu pot s-o îmbrac pe Sfânta, se poate face lucrul ăsta?

Mi-a spus că se poate. M-a întrebat de unde suntem, am spus că din București. Mergeți la Mănăstirea Pasărea și spuneți că vreți un veșmânt pentru Cuvioasa Parascheva și asta e tot ce pot să vă spun, mai departe eu tot nu înțeleg ce vreți să faceți dumneavoastră.

Pe mine mă interesa mai puțin partea cu florile în momentul acela, mă prinsese ideea cu veșmântul Sfintei. I-am explicat soțului, am mers la mănăstire la Pasărea, am ales un material pe care l-am crezut mai frumos și potrivit și am comandat veșmântul Sfintei.

Un camion de flori vrac

Știam că pe 12 octombrie o scoate pe Sfânta afară, în baldachinul din fața Catedralei, așa că pe 11 octombrie, într-o dimineață, am încărcat un camion cu flori. Vrac! Așa cum sunt ele la en gros. Acuma vă puteți da seama, dacă la București se lucrează, 24 de ore 10-12 oameni, la făcut aranjamentele, noi am venit cu florile vrac în fața Mitropoliei. Cu o singură doamnă floristă, cu fetița mea, Maria care la vremea aceea avea 12 ani și cu soțul. Și ne-am trezit în fața Mitropoliei. Ploua torențial, era frig, ne-am cumpărat geci, căciuli, mănuși, cizme și așa mai departe și am zis: Doamne, ce ne facem?

Părinții ieșeau nedumeriți: Dar ce faceți cu florile astea, dar ce se întâmplă aici? Noi cu mașina asta mare, camion: Păi, știți, noi vrem să aranjăm baldachinul. Dădeau din umeri, se uitau, treceau, plecau, doamna Ica, florista, săraca zicea: E foarte mare, e foarte mult, e imposibil ca eu, o persoană, să pot face ceva. Nici nu știu de unde să încep. Am numărat noi suporții de jur împrejur, erau 14. Și zicem, hai să cumpărăm 14 vase, să încercăm să le facem pe astea și cu restul florilor plecăm acasă și asta e… Eram atât de supărată și de mâhnită, aveam un nod în gât și-n mintea mea se petrecea ceva de genul – cine m-a pus, dar de ce am venit, dar de ce n-am gândit toate cum trebuie de dinainte?!…

În momentul acela mă sună Nicu Marin, prieten și client totodată, colaborator. Nu importator, el are o firmă mare de evenimente. Și mă sună așa, puțin panicat:

– Ce mă fac, că trebuie să-ți dau o comandă, dar uite, sunt foarte agitat, că nu am cum să ți-o trimit.

– Lasă-mă, îi zic, că sunt supărată, nu-mi arde acum de comanda ta, vorbim mâine.

– Nu, nu cred că ajung, că zice… sunt plecat din București, sunt tocmai în Iași.

Zic: Nuu, mai repetă o dată!

– Sunt în Iași.

– Și ce faci în Iași?

– Păi, ce să fac, zice, am avut un eveniment mare la Palat, a fost o nuntă și am venit, m-am ocupat de organizare.

Zic: Stai puțin, cu cine ai venit?

– Păi cu toată echipa mea, suntem vreo zece.

Am început: Nicu, mai repetă o dată. Deci sunteți zece. Unde sunteți?

– În fața Mitropoliei.

Zic: Rămâi acolo, rămâi acolo unde ești!

Am simțit pur și simplu că mi se face rău! Și acum, când îmi aduc aminte, mă emoționez foarte tare! Am ajuns plângând după Nicu și i-am spus: Nicule, am venit cu mașina de flori, vreau să merg la Sfânta, nu mă descurc, nu știu cum să fac să fie bine…

– Păi și de ce-ți faci probleme? Hai, toată lumea la treabă!

Și au intrat zece oameni atunci în baldachin și am făcut din ce am avut, cum am avut… a fost roșu cu alb – toată lumea a fost foarte fericită! Cel puțin eu nu mai puteam de fericire! Eram pe punctul de a trăi dezamăgirea de a mă întoarce acasă cu florile. Mai înainte voiam să fac ceva și nu-mi ieșea absolut nimic.

100 de metri de ghirlandă de brad în două ore

Vai, și a ieșit o frumusețe până seara! Veneau părinții din Catedrală, făceau poze: Dar ce frumos! Să vă ajute Dumnezeu! E nemaipomenit! Dar cine sunteți, dar de unde ați apărut? Dar n-aveți brad?! N-avem brad. Mai ieșea un părinte: Vai, ce frumos, nemaipomenit! Dar n-aveți brad? Iese și al treilea părinte, nu știu cine era, ne întreabă același lucru. Al meu soț, care e un perfecționist și el când face un lucru ori îl face până la capăt, ori nu-l face, zice: Eu mă duc prin oraș să fac ghirlandă de brad!

– Măi, băiatule, zic, îți trebuie 100 de metri de ghirlandă, și la aia se lucrează, trebuie trei zile că nu-i ușor… Cine-ți face ție în două ore 100 de metri de ghirlandă, nu judeci?

– Lasă-mă că mă descurc.

– Bine…

La vremea aceea aveam clienți în Iași care veneau la București să ia flori. A făcut ce-a făcut, a adunat câțiva florari, strângeți-vă, puneți, nu știu, descurcați-vă, eu în două ore vreau 100 de metri de ghirlandă. Nu știu dacă în două ore, dar în trei ore au ajuns 100 de metri de ghirlandă la Mitropolie. E un lucru, da? Acum vorbesc cu o săptămână înainte la București să-mi facă ghirlanda de brad! Nu știu dacă înțelegeți dumneavoastră, dar noi știm foarte bine cât de mult timp ia să faci totul și să iasă bine… Și a fost foarte frumos, toată lumea a fost fericită!

După ce am terminat de aranjat baldachinul, mi-am adus aminte că am veșmântul în mașină. Zic, hai să duc veșmântul în biserică. Cred că în timpul acela a fost însărcinat un frate, fratele Liviu, să aibă grijă de noi. Ieșea, îl trimiteau părinții, ne mai aducea un ceai că nu mai puteam de frig, mai una, mai alta, ce mai trebuia pe aici. Și la urmă îl chem pe fratele Liviu și-i spun că am făcut și eu un veșmânt pentru Sfânta. Și-mi răspunde: Ei, doamnă, numai astăzi s-au primit 30 și ceva de veșminte. Credeți că o să îmbrace Sfânta tocmai veșmântul dumneavoastră? Nu știam dacă o să-l îmbrace sau n-o să-l îmbrace, dar eu l-am adus. Acum, trebuie să-l las aici, doar n-o să mă întorc cu el acasă, nu? Poate vreodată o fi de folos undeva. Am dus veșmântul în biserică, când am intrat, îl țineam în mână așa, ca pe un carton cu prăjituri și după vreo cinci minute îi zic soțului: Mă, Sandu, ține și tu că e foarte, foarte greu.

– Ei, e greu acuma, ce să fie așa de greu?

– Chiar e greu, mi-au amorțit mâinile.

– Ei, ți-au amorțit mâinile. Du-te și du-l, nu mi-l dai mie și eu ți-l dau ție.

Era și el obosit și neîncrezător, mai ales că veșmântul chiar nu avea, teoretic, de ce să fie greu. M-am dus, tot părintele Dosoftei mi-a deschis, i-am dat veșmântul împachetat, era într-o hârtie, și acum țin minte cum arăta. Când am ieșit, eu îi arătam soțului: Am mâinile amorțite! Zvâcneau așa, ca după ce duci o greutate mai mare.

„Blocați” în baldachin cu Sfânta Parascheva

A doua zi ne-am trezit, ne-am așezat la rând ca toți oamenii să ne închinăm, să fugim și noi acasă, pentru că era ziua fetiței celei mici. Împlinea 3 ani și-am zis să-i dăm și noi un tortuleț, să ne bucurăm împreună. Și era primul an când a scos-o pe Sfânta pe 12 octombrie, deci de ziua fetei. Și eu zic: Haide să ne închinăm și noi! Dacă vom reuși, bine, dacă nu, asta e. Știe Sfânta că am fost aici, dar că trebuie să ajungem și la copilă acasă. Ne-am așezat la rând și sună fratele Liviu: Doamnă, unde sunteți?

– Ne-am așezat la rând.

Și zice: Stați acolo, că vin după dumneavoastră.

Ia uite, dintr-o dată se schimbaseră lucrurile în mintea mea. A venit fratele Liviu, ne-a adus în biserică și, când am intrat, a spus: Doamnă, să știți că ați fost binecuvântați. Din toate veșmintele care au fost aduse, Sfânta, aseară, pe al dumneavoastră l-a ales și pe al dumneavoastră l-a primit și acum este îmbrăcată cu el! Vai, atât de tare m-am bucurat! A fost o minune, din punctul meu de vedere, sincer!

Însă am realizat: Nu mai reușim să ne închinăm. Dacă ne-a scos și de la rând, și aici era lume atât de multă… Era imposibil să ne închinăm. Am decis: Mai stăm zece minute – eram pe scările Mitropoliei – mai stăm zece minute și plecăm. Din toată mulțimea, din baldachin, ne vede părintele Dosoftei și ne face semn cu mâna să venim. N-am crezut nicio secundă că are cum să mă vadă, în primul rând. Și nici măcar nu mă cunoștea foarte bine – mă văzuse doar un piculeț pe aici. Când și-a dat seama că nu înțeleg că mie îmi face semn, a trimis doi jandarmi, au venit, ne-au luat de mânuță și ne-au spus că trebuie să mergem să ne închinăm. Mi s-a părut că nu-i adevărat. Zic: Cum adică?

– Trebuie să vă închinați. Nu plecați neînchinați la București!

Doar că în momentul în care am intrat în baldachin, se făcea o slujbă…  se pregătea să intre soborul preoțesc. Și atunci au oprit rândul oamenilor de la închinat, iar preoții stăteau încă pe loc. Cert e că noi am rămas blocați, între ghilimele fie spus, cu Sfânta mai bine de zece minute. Noi și Sfânta Parascheva în baldachin! Am zis, hai, aia e coincidență, aia e întâmplare… dar parcă nu e chiar așa. Eu zic că nu e!

Ne-am închinat și am plecat foarte fericiți acasă. Și uite așa ne-am întors și anul următor, și anul următor… și tot așa, în fiecare an. Și Nicu Marin a rămas șef de echipă la tot ceea ce înseamnă decorațiuni.

Încercăm să facem și noi cât mai frumos, cât mai aproape de suflet, cât mai potrivit pentru acest loc. Sunt bucuroasă că și copiii mei au crescut cu tradiția aceasta și că își doresc s-o ducă mai departe. După vreo trei sau patru ani m-a întrebat părintele Serafim de la Catedrală – cel care ne-a devenit duhovnic –  m-a sunat într-o primăvara și mi-a zis: Doamnă, dacă vreodată vă gândiți că nu mai vreți sau că nu mai puteți împodobi baldachinul la ziua Sfintei, să mă anunțați din timp, că mai sunt și alți doritori și că noi chiar trebuie să continuăm să facem lucrul ăsta. I-am răspuns: Părinte, e prima dată când mă întrebați și poate și ultima dată. Atâta timp cât trăiesc și pot o să mă ocup mereu. Când nu voi mai fi, vom vedea.

Anul trecut sau acum doi ani am auzit-o pe fiica mea cea mare care a spus că: Da, într-adevăr părinții fac lucrul ăsta, iar atunci când nu vor mai face ei, îmi doresc să-l duc eu mai departe. Sper să-i ajute Sfânta să și reușească!

(Interviu realizat în octombrie 2019, la Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva)

Sursa: DOXOLOGIA