Preacuviosul părintele nostru Hariton Mărturisitorul (greacă Χαρίτων: „harul”) s-a născut în anul 270 în Iconiu, Asia Mică, în timpul împărăției lui Aurelian (270-276). Hariton, cunoscut în Iconiu pentru credința și virtutea lui, a fost arestat, a mărturisit credința și a fost chinuit la începutul persecuției lui Dioclețian (303).

Eliberat de judecător, el s-a refugiat în Egipt până la sfârșitul persecuției. În anul 322, pe când făcea un pelerinaj în Țara Sfântă, Hariton a fost luat prizonier de către tâlhari în drum spre Ierusalim, într-un loc numit Faran (Wadi el-Paran). Ceata de tâlhari l-a dus în peștera lor, dar peste noapte au murit toți pe când beau vin dintr-o sticlă în care un șarpe și-a vărsat veninul. Luând această întâmplare ca pe un semn de la Dumnezeu, Hariton a rămas timp de mai mulți ani în acea peșteră, în asceză și rugăciune, până în anul 330, când înmulțirea ucenicilor îl obligă să întemeieze o lavră la Faran.

Căutător de liniște (isihie), cuviosul Hariton a plecat din nou în sihăstrie și s-a așezat într-o peșteră retrasă pe Muntele Ispitirii de lângă Ierihon, în locul numit Duka. Și aici însă ucenici s-au adunat în jurul lui, așa încât în anul 340 a întemeiat o a doua lavră, la Duka. Între anii 340-350, sfântul Hariton a fugit din nou și mai în sud în căutarea isihiei, și s-a așezat într-un loc pustiu numit Tekoa, unde cu ucenicii care s-au adunat a întemeiat Mănăstirea Suka („sukkah” însemnând chiar „mănăstire” în siriacă).

La începutul secolului al VI-lea, mănăstirea Suka a primit supranumele de „Vechea Lavră”, în urma unei revolte a monahilor de la Suka contra sfântului Sava cel Sfințit, când unii dintre ei au plecat din Suka și au înființat în apropiere „Noua Lavră”. În anul 350, la sfârșitul vieții, sfântul Hariton s-a retras la Lavra Faran și aici și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfântul Hariton a fost contemporan cu Sfântul Ilarion cel Mare, cel care a întemeiat monahismul în Gaza și nordul Palestinei, între anii 330-350. Deși influența sfântului Hariton în Palestina a fost mai mare decât a sfântului Ilarion, acesta din urmă s-a bucurat mai târziu de o mai mare notorietate. O mulțime de sfinți monahi au trăit în lavrele întemeiat de Sfântul Hariton de-a lungul timpului (până în 614, când au fost distruse de perși), cum ar fi: Eftimie cel Mare (377-473), Teoctist († 467), Ioan Moshu și mulți alții.

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Gabriel Liiceanu a publicat, cu ceva timp în urmă, un text intitulat „România gurilor ştirbe”. Bogdan Creţu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 3 din 2017, îi răspunde publicând „Halena poporului şi ambra intelectualului”. Reţin: 1. „Fac un efort (riscant!) să-l rezum. Gura ştirbă e simbolul primitivismului mereu gata să comită răul (ca în tabloul lui Bosch, reprodus în text, în care cei care îl duc pe Christos spre crucificare au guri supte, lipsite de dinţi); există şi excepţii, unii oameni au ajuns ştirbi căzând victime unor torţionari (Noica, de pildă, dar ştirbenia lui nu respingea, pentru că ucenicul îl iubea; victimele de la Piteşti, de exemplu…). Urmează o poză cu nişte protestatari de la Cotroceni; o doamnă îşi etalează dentiţia sincopată”; 2. „Să contempli arogant, din realitatea ta pomădată, de filosof al elitei, gurile ştirbe ale unor oameni săraci şi nenorociţi, a căror problemă (de supravieţuire), chiar instrumentată politic, există şi e cel puţin la fel de legitimă ca dilemele tale teoretice – e semn de atrofiere nu doar a empatiei elementare, dar şi a măsurii. Patetismul, principalul registru al scrisului lui G.L., l-a făcut să mai comită un pamflet întunecat şi revoltător, lipsit de calmul gândirii echidistante”; 3. „Cealaltă parte a realităţii, care presupune multă mizerie, umilinţă, disperare, care mai şi emană o halenă  ce se amestecă neplăcut cu ambra discretă a intelectualului rafinat, nu are dreptul, în hidoşenia ei, care cam strică imaginea elitei subţiri. Dl Gabriel Liiceanu uită că politicienii pe care i-a slujit fără nuanţe până în al 23-lea ceas au scos 25% din  dinţii şi măselele sănătoase ale acestor oameni, atunci când le-au tăiat veniturile”;4. „Cum discursul lui G.L. e cel mai adesea moralizator, cum domnia sa combate pe teme etice, prestaţia sa morală nu are cum să nu intre în discuţie. E ştiut că şi-a asumat opţiunile politice în termeni absoluţi, că şi le-a idealizat, până în ultima clipă. Renghiurile temperamentului său romantic îl fac să vadă figuri ilustre în personaje necioplite, deşi pozitive într-un anumit moment, dar detractate ulterior şi iadul în ticăloşii reparabile”; 5. „În fine, Gabriel Liiceanu de azi nu mai e Gabriel Liiceanu din anii `90, după cum nici lumea de azi nu mai e cea de acum două decenii: nu e suficient să vitupereze anticomunist, să invoce numele lui Noica şi să apese un pic pe metaforă, ca să devină credibil”;

George Banu, în „Dilema veche” nr. 685 din aprilie 2017, despre Roland Barthes în eseul „Fotografia şi moartea”: „Roland Barthes îşi va pierde mama, ceea ce îi va perturba complet existenţa, dar, în numele dorinţei de a-i rămâne apropiat, el va scrie unul din cele mai frumoase eseuri, ultimul, de altfel, un eseu testamentar „La Chambre claire”. Pentru a revizita trecutul, Barthes inversează termenul de „chambre obscure”, ce defineşte tradiţional, aparatul fotografic, în „chambre claire” , acordându-i dreptul la lumină, la claritatea la care de obicei e disociat”;

Bogdan Ghiu, în „Observator Cultural” nr. 447 din 2014, despre „Generaţia `80”: a) ca individualizare – „acţiune colectivă fără colectivism”; „concurenţă prin emulaţie”; „invidie creatoare”; „concurenţă admirativă”; „bucurie faţă de performanţele celuilalt”; b) cum trebuie văzută: „ca o creaţie în sine”; „ca un model socio-cultural aparte”; „ca un colectiv de emulaţie”;

Adina Popescu, în „Dilema veche” nr. 685 din aprilie 2017,  introduce în vasta clasificare a familiei şi pe cea „disfuncţională”: „Alături de aceste minunate familii tradiţionale, există familiile „disfuncţionale” (sau cel puţin aşa le numeşte societatea) care nu sunt croite după aceleaşi tipare pentru că fiecare îşi are drama şi specificul ei. Părinţi plecaţi la muncă în străinătate, de multe ori unul hăis şi altul cea, copii crescuţi de bunici. Părinţi separaţi, dar nu divorţaţi, fiecare încercând să se reinventeze pe sine. Părinţi divorţaţi, într-un război continuu, copii pasaţi de la unul la altul (în mod ciudat, chiar şi după finalul unei relaţii, comunicarea se face tot prin copii). Părinţi recăsătoriţi, a doua, a treia oară,, copii crescuţi de taţi vitregi, pe care nu-i pot numi tată şi le spun Gigi sau Costel, sau mai rar, de mame vitrege. Copii crescuţi de mame singure, taţi care suferă şi au obsesii pentru că „nu mai au acces” suficient de mult la copii. Părinţi detaşaţi de fosta lor relaţie, părinţi frustraţi şi încărcaţi de resentimente după fosta lor relaţie, copii care suferă la fel în ambele cazuri. Mai nou, copii crescuţi de două mame sau de doi taţi”;

Mihai Zamfir, în România literară” nr. 15 din 2017, despre Brâncuşi şi Noica în eseul „Specific naţional”, eseu scris în urma lecturării volumului „Noica şi Brâncuşi” de Ion Pogorilovschi: „Alăturarea celor două nume ascultă şi de altă logică: e vorba de biografia lor, Brâncuşi a făcut naveta Paris – Oltenia doar câtă vreme ţara noastră nu fusese ocupată de sovietici; a rupt după aceea orice relaţie cu noile autorităţi de la Bucureşti, care l-au taxat imediat drept transfug, formalist şi decadent. Exilul parizian a salvat însă omul şi artistul. Noica a avut, în schimb, tristul privilegiu de a fi arestat şi torturat, de a suferi domiciliul obligatoriu şi de a se salva in extremis cu preţul izolării la Păltiniş şi al renunţării la orice activitate publică. Scrisorile lui Brâncuşi adresate prietenilor mărturisesc un anticomunism tenace şi fără fisuri; iar sentimentele lui Noica faţă de comunism mi se par uşor deductibile. E interesant să observăm că cei doi creatori pe care exegeza contemporană îi identifică drept figuri tipice ale spiritualităţii noastre n-au fost indiferenţi la politică, ci au reacţionat spontan la tragedia trăită de ţara lor”;

Ştefan Cazimir, în România literară” nr. 15 din 2017,  scrie despre liber-schimbismul  din lume. Face referire şi la un  astfel de partid din Canada, „Partidul Rinocerilor”, înfiinţat în 1963 de medicul şi scriitorul Jacques Ferron: „Cu privire la platforma formaţiunii, unul dintre liderii săi a descris-o ca fiind construită din lemn şi înaltă de două picioare. Din obiectivele cuprinse în ea, iată o sumară selecţie: abolirea legii gravităţii; reducerea vitezei luminii, întrucât se deplasează mult prea repede; instituirea englezei, francezei şi analfabetismului drept limbi oficiale ale Canadei; desfiinţarea mediului ambiant, deoarece e greu să-l păstrezi curat şi ocupă prea mult spaţiu; anexarea la Canada a Statelor Unite, cu scopul de a ridica temperatura medie cu un grad Celsius; interzicerea iernilor aspre; acordarea dreptului la grevă şomerilor ş.a.m.d. Promisiunea, în fine, care le rezumă pe toate: a nu-şi respecta nicio promisiune! În 1980, Partidul Rinocerilor a declarat război Belgiei, pe motivul că Tintin, îndrăgitul erou al unui serial de benzi desenate, ucisese un rinocer în Congo. S-au pretins ca despăgubiri o cutie cu stridii şi o ladă cu bere, pe care Ambasada Belgiei la Ottawa s-a grăbit să le livreze celor în drept”;

Astăzi, 27 septembrie 2023 Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Botoșani a organizat Bursa Locurilor de Muncă- ICOPROF-BT-R.

Aceasta este o acțiune desfășurată de către AJOFM Botoșani în cadrul proiectului “ICOPROF-BT-R:Informare, consiliere, orientare profesională – Centru de sprijin pentru cariera ta” – POCU/717/5/1/152023 pentru implementarea Activității A5: Furnizarea de servicii specializate de mediere a muncii.

Prin desfașurarea acestui eveniment s-a realizat interacțiunea directă dintre angajatori și persoanele fără loc de muncă prin participarea a:

– 12 angajatori care au pus la dispoziție, în vederea ocupării, un număr total de 83 locuri de muncă;

și

– 55 de persoane în căutarea unui loc de muncă, membri ai grupului țintă din cadrul proiectului cu domiciliul în Zonele Urbane Marginalizate din Municipiul Botoșani.

Rezultatele acestei activități constau în selectarea în vederea încadrării a unui număr de 18 persoane și încadrarea pe loc a 4 persoane. Obiectivul principal si-a atins scopul în sensul că s-a facilitat contactul direct dintre angajatori și viitorii angajați.

Iată și câteva imagini surprinse cu această ocazie la Botoșani: