Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice.” [1]
Iubiți frați preoți,
Cinstiți viețuitori ai sfintelor mănăstiri, Drept-slăvitori creștini,
Hristos a înviat!
În fiecare an, aşteptăm sărbătoarea Sfintelor Paşti şi o trăim cu o bucurie deosebită. Este o bucurie ce vine din lăuntrul nostru, dar şi de dincolo de noi, deoarece Învierea lui Hristos este o realitate care nu aparţine lumii acesteia, ci o depăşeşte. Creştinii, adunaţi în jurul bisericilor în această noapte sfântă, mărturisesc prin însăşi prezenţa lor mult mai numeroasă decât în alte zile de peste an, că ceva tainic îi cheamă la prăznuire. Ceva adânc şi dumnezeiesc îi cheamă la împărtăşirea de bucuria negrăită a sărbătorii, aşa după cum îndeamnă cântarea Bisericii: „Veniţi, din rodul cel nou al viţei, al dumnezeieştii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăţiei lui Hristos să ne împărtăşim, lăudându-L pe Dânsul ca pe un Dumnezeu, în veci” [2].
Credinţa noastră are drept temelie Învierea lui Hristos. Aceasta este Evanghelia, Vestea cea Bună, prin care Sfinţii Apostoli au cucerit şi au schimbat lumea. Ei nu au propovăduit vreo filosofie înaltă, „în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti” [3] sau vreo cale misterioasă prin care problemele de sănătate, sociale, economice ori de alt fel să-şi găsească în mod eficient rezolvarea, asigurând umanităţii fericire, bunăstare, un trai pământesc lipsit de griji. Ei au vestit adevărul că prin Hristos, Dumnezeul-Om, moartea – adevărata problemă a omenirii – a fost biruită şi o nouă viaţă a pătruns în lume, iar aceasta este viaţa dumnezeiască.
„Ce era de la început, ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii – şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci – ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi” [4]. De aceea, Apostolul Pavel a putut afirma cu tărie că „dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” [5], deoarece „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” [6].
Învierea lui Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la greşeala dintru început a omului. „Îmbătat în rai de îndulcirea otrăvii autoîndumnezeirii luciferice” [7], după cum ne spune Sfântul Sofronie, primul om a ales să se rupă de Dumnezeu, Care este singurul izvor al vieţii. Urmarea a fost că stricăciunea şi, în final, moartea au pătruns de atunci în lume. Însă tragedia omului nu este atât moartea sa biologică, despărţirea sufletului de trup, cât moartea cea veşnică, adâncirea neîncetată în non-sens, lipsa oricărei speranţe. Din această moarte ne-a scos Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om ca şi noi, afară de păcat, luând asupra Lui starea umanităţii căzute. El a pătimit moarte pe cruce şi a înviat din morţi, deschizându-ne, astfel, calea către adevărata Viaţă: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” [8].
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,
Cu puţin timp înainte de Pătimirea Sa, Iisus a mers în Betania, satul Martei şi al Mariei. Răspundea chemării celor două surori, îngrijorate de perspectiva morţii iminente a fratelui lor, Lazăr, grav bolnav. Când a sosit Iisus în sat, Lazăr era de patru zile pus în mormânt. Trupul lui începuse deja să putrezească. Omeneşte, dispăruse orice nădejde. Cu toate acestea, când Îl întâmpină pe Domnul, Care o încredinţează de faptul că fratele ei va învia, Marta, îndurerată, găseşte totuşi puterea de a spune: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi” [9]. Sora lui Lazăr cel mort de patru zile avea credinţa aceasta că, la sfârşitul veacurilor, fratele ei va învia. Este aceeaşi înţelegere pe care şi astăzi o au unii dintre creştini, raportându-se la înviere doar ca la un eveniment îndepărtat, aşezat undeva la sfârşitul istoriei. Iisus însă, îi dă Martei un răspuns care schimbă întreaga perspectivă de până atunci a omenirii: „Eu sunt învierea şi viaţa!” [10]. Aceleaşi cuvinte avea să le rostească Mântuitorul, puţin mai târziu: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” [11].
Aşadar, viaţa veşnică nu este o realitate abstractă, impersonală, o fericire nedefinită. „Viaţa veşnică este Însuşi Hristos. El, ca «întâi născut din morţi» [12], îl ia pe om în viaţa Lui, (…) împlinindu-l ca persoană «după asemănarea» Lui” [13]. Aceasta înseamnă că întâlnirea cu Hristos este întâlnire cu Viaţa Însăşi. Împărtăşirea cu Hristos este împărtăşire de Viaţa cea adevărată. De aceea, mântuirea noastră se realizează doar prin întâlnirea cu Hristos şi prin strădania de a rămâne şi a ne adânci în relaţia personală, nemijlocită, cu El: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” [14].
Prin Învierea lui Hristos, viaţa veşnică a pătruns deja în lumea aceasta şi cei care cred şi împlinesc poruncile dumnezeieşti o dobândesc încă de acum. „Dacă Mă iubeşte cineva, spune Mântuitorul, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” [15]. Viaţa cea nouă, pe care o primim la Botez şi în care suntem chemaţi să creştem apoi în Biserică, înseamnă un alt mod de a privi şi îmbrăţişa întreaga realitate decât cel obişnuit, lumesc. În măsura în care este trăită real şi adevărat întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu, viaţa şi făptuirea omului devin asemenea vieţii şi făptuirii dumnezeieşti. După cum Hristos este Dumnezeu şi Om, creştinul adevărat ajunge el însuşi să ducă o viaţă deopotrivă dumnezeiască şi omenească. El nu mai trăieşte izolat, separat, rupt de Dumnezeu, ci gândurile, cuvintele, faptele lui poartă pecetea prezenţei harului dumnezeiesc. Departe de a-şi pierde identitatea sa, el devine cu adevărat unic şi personal, făcându-şi al său modul de a fi al lui Dumnezeu: el are „gândul lui Hristos” [16], se raportează la semenii săi, nu oricum, ci aşa cum a făcut-o şi Hristos [17], întrucât are conştiinţa faptului că este „templu al Duhului Sfânt” [18]. „Dacă vorbeşte cineva, îndeamnă Sfântul Apostol Petru, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu” [19].
Drept-slăvitori creştini,
Suntem chemaţi să devenim nu numai ascultători ai Cuvântului lui Dumnezeu, ci şi împlinitori ai acestuia. Împărtăşirea de darul Învierii, de viaţa cea veşnică, presupune şi din partea noastră strădanie continuă. Aceasta deoarece Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” [20], respectă în mod absolut libertatea omului: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” [21].
„Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră, ne îndeamnă Apostolul neamurilor, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” [22].
Vremurile pe care le trăim nu sunt uşoare. Vedem multă tulburare în ţara noastră şi în lume. Multă dezbinare între oameni, lipsă de respect şi de înţelegere, chiar duşmănie faţă de cel care exprimă o altă opinie, dorinţă de a stăpâni şi de a impune cu orice preţ în faţa semenilor propria voie. Războaiele continuă şi acum în diferite părţi ale lumii, iar aceasta înseamnă uciderea fratelui. Multe suflete sunt cu- prinse de deznădejde şi descurajare.
Faţă de acestea nu putem fi indiferenţi. Pe de o parte, dacă Hristos a murit şi a înviat pentru noi, dacă ne-a dăruit viaţa cea adevărată, nu se cade ca noi, creştinii, să ne lăsăm cuprinşi de deznădejde oricât de mari şi grele ar fi încercă- rile prin care trecem sau vom trece. Pe de altă parte, suntem chemaţi să nu fim indiferenţi la drama lumii în care trăim, ci să dăruim lumină şi mângâiere celor întristaţi. Suntem chemaţi să ne „lărgim inimile” [23], simţind durere pentru durerea celuilalt, preluând, atât cât putem, durerea celui de aproape sau a celui de departe, prieten sau duşman, pentru a o prezenta în rugăciune în faţa lui Dumnezeu.
Singura soluție adevărată pentru problemele noastre este viața cu Dumnezeu. Dacă suntem cu Dumnezeu, în familie ne e mai bine. Singurătatea este, de asemenea, trăită mai cu nădejde. Cu Dumnezeu, succesul nu ne duce la mândrie, iar înfrângerea nu ne aruncă în disperare. Ancorat în Dumnezeu, omul găsește mai ușor de lucru pentru că se mulțumește și cu mai puțin, până va veni și ceva mai mult.
Întrucât mulţi dintre cei care conduc destinele Ţării sunt fii ai Bisericii, avem încredinţarea că ei se îngrijesc pentru binele ei. Pe lângă analize atente, consultări oneste, abordări profesionaliste aşteptăm de la mai marii noştri, ai oraşelor, satelor şi Ţării, să fie conştienţi de faptul că rațiunea umană autonomă nu este suficientă. De aceea, nădăjduim ca deciziile lor majore să fie inspirate din Evanghelia lui Hristos, să n-o contrazică pe aceasta, singura care nu greșește.
Ca părtaşi ai Învierii lui Hristos să ne străduim să trăim fiecare zi fără de păcat, conştienţi fiind că păcatul înseamnă moarte, iar vieţuirea frumoasă, plăcută lui Dumnezeu, dă sens adevărat vieţii noastre. Fiecare semn al Crucii, fiecare rugăciune, fiecare participare la Sfânta Liturghie să devină pentru noi viață, adică atitudine potrivit crezului pe care-l mărturisim. „În fiecare zi, în fiecare noapte să avem în minte că Dumnezeu ne priveşte, că ne aude rugăciunile, că vede adâncurile duhului nostru” (…). Să fie gândul nostru acolo unde este Hristos. Atunci, rugăciunea noastră va fi cu El şi nu va rămâne mult loc patimilor. Ne vom obişnui să trăim în acest fel şi, printr-o astfel de vieţuire paşnică, vom reclădi întreaga noastră fiinţă. În viaţă nu este nimic banal, mărunt, neînsemnat. Păstrându-ne mintea în Dumnezeu, este uşor să păzim toate legile, rânduielile şi limitările exterioare fără a ne înrobi lor. Formele exterioare ale vieţii se împletesc uşor cu cugetul duhovnicesc” [24].
Lumina Învierii să ne cuprindă pe noi și întreaga lume, mărturisind până la marginile pământului că: Hristos a înviat!
Al vostru împreună frate și părinte întru Hristos,
† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
Note bibliografice
1. Canonul Învierii, cântarea a 7-a, stihira 2, în Penticostar, Ed. Insti- tutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 20.
2. Canonul Învierii, cântarea a 8-a, stihira 1, în Penticostar, p. 21.
3. 1 Corinteni 2, 4.
4. 1 Ioan 1, 1-3.
5. 1 Corinteni 15, 19.
6. 1 Corinteni 15, 14.
7. Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 37.
8. Ioan 3, 16.
9. Ioan 11, 24.
10. Ioan 11, 25.
11. Ioan 14, 6.
12. Coloseni 1, 18.
13. Georgios Mantzaridis, Morala creştină, trad. diac. Cornel Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2025, p. 944.
14. Ioan 15, 4-5.
15. Ioan 14, 23.
16. 1 Corinteni 2, 16.
17. Cf. Romani 15, 7.
18. 1 Corinteni 6, 19.
19. 1 Petru 4, 11.
20. 1 Timotei 2, 4.
21. Apocalipsa 3, 20.
22. Filipeni 2, 12-13.
23. Cf. 2 Corinteni 6, 13.
24. Arhim. Sofronie, Din Viaţă şi din Duh, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 54.
Google News
Economie3 ani ago
Eveniment3 ani ago
Eveniment3 ani ago
Eveniment4 ani ago
Actualitate3 ani ago
Actualitate3 ani ago
Eveniment4 ani ago
Eveniment3 ani ago
