O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Selma Iusuf, în „Dilema veche” nr. 868 din 2020, scrie despre relaţia sa cu matematica: „Îmi cer iertare şi de la foste mea dirigintă din liceu care ne-a dat afară de la ora de matematică pe mine şi pe o bună prietenă, pentru că eu n-am ştiut a râde mai discret. După ora petrecută pe holuri, ne-am gândit totuşi să mergem să ne cerem scuze. Ne-a iertat atunci femeia, dar ghinionul a făcut să spună la final: „Dar nu ştiţi ce aţi pierdut. Azi am făcut cercul lui Euler”. Da. Am râs cu lacrimi şi acolo, în cancelaria de unde ne-a dat iar afară. Menţionez că eram la o clasă de filologie, am o scuză”;
Mircea Coloşenco, în „România literară” nr. 50 din 2020, scrie despre romanul „Pădurea spânzuraţilor”. Reţin un aspect mai puţin cunoscut: „Pădurea spânzuraţilor” s-a născut, va scrie Liviu Rebreanu mai târziu, dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la sfârşitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi spânzuraţi în dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenul pleca la conferinţa păcii, unde fotografia avea să demonstreze cum au fost trataţi cehii de către conducătorii monarhiei austriece. Fotografia m-a impresionat puternic şi m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuţii similare ar fi suferit şi mulţi români. Mi se povestise că chiar la Bistriţa, deci în ţara mea, au fost spânzuraţi mai mulţi preoţi şi ţărani români bucovineni.”;
Marta Petreu, în „Apostrof” nr. 11 din 2020, reţine un citat cu mantă din Alex Ştefănescu: „De câte ori mi-a dispărut oglinda retrovizoare de la maşină şi am dat bani grei pe altă oglindă retrovizoare, numai eu ştiu. Ion Iliescu a cumpărat vreodată în viaţa lui o oglindă retrovizoare pentru maşina pe care o avea la dispoziţie?”
Aurel Dogaru, în „Ramuri” nr. 12 din 2020, publică un comentariu la cartea lui George Vulturescu „Lucian Blaga – Ipostazele „harfei de-ntuneric”. Reţine Aurel Dogaru: 1. „Ştim că L. Blaga, filosoful, ne-a propus două moduri de cunoaştere: paradisiacă şi luciferică. Prin cunoaşterea paradisiacă, spune el, ne simţim parcă în lumea graţiei, iar prin cunoaşterea luciferică ne simţim părtaşi la nu ştiu ce mare tragedie”; 2. „Astfel, sintagma poemele luminii nu înseamnă deloc, pentru Blaga, o aşezare în lumină, ca loc dezvelit, „la vedere”. În limpezimea aparentă a metaforei pare încifrat / ţesut un văl aruncat peste cuvintele rebele – gata să rupă tăcerea – tocmai pentru a instaura cealaltă lumină, adevăratul mesaj, cripticul, tăinuitul.”;
Cristian Pătrăşconiu, în „Ramuri” nr. 12 din 2020, publică un interviu cu Mihai Zamfir. Reţinem: 1. „când studiam literatura română interbelică, am constatat, aşadar, că românul e născut nu poet, dramaturg în nici un caz, prozator nu foarte mult, doar puţin, ci jurnalist”; 2. „publicistica are avantajul enorm al actualităţii perpetue”; 3. „publicistica e un fel de verişoară de-a doua cu literatura; dar vară de sânge, adică nu prin alianţe, ci din familie”; 4. „din păcate, un diplomat nu poate să spună decât rareori ceea ce crede”; 5. „cel mai greu de pus în pagină este, cred, textul politic, pentru că, aici, foarte uşor intervin pasiunea sau chiar idiosincraziile proprii, preferinţele, simpatiile, antipatiile. Or, după părerea mea,ceea ce văduveşte foarte grav majoritatea articolelor pe teme politice nu este pasiunea cu care sunt scrise, ci absenţa moderaţiei stilului”; 6. „pentru ca un text să sară peste timpul său trebuie să fie întrunite, cred, două condiţii: să fie scris cu talent şi întâmplarea fericită”; 7. „mă interesează tot mai mult să scriu despre acele fapte, detalii ale culturii despre care ştiu că, din păcate, sunt perisabile. Încerc să surprind anumite laturi ale culturii despre care ştiu sigur că peste foarte puţin timp nu vor mai fi actuale”; 8. „pentru a fi un foarte bun jurnalist la radio sau la televiziune îţi trebuie altceva decât ce ai avea nevoie pentru a fi un bun jurnalist de presă scrisă. Nu aş spune că sunt domenii chiar diferite, dar sunt vocaţii diferite”; 9. „idealul meu de a scrie jurnalistic este acela de eleganţă şi de apel mai ales la litotă şi la aluzie decât la datul cu măciuca”;
Simona Preda, în „Ramuri” nr. 12 din 2020, publică un interviu cu criticul literar Daniel Cristea-Enache. Întrebat dacă şi critica literară este, la rândul ei, o formă de literatură, intervievatul răspunde: „Da şi nu. La Călinescu e mai mult da, la Maiorescu e mai mult nu. În această privinţă, sunt mai degrabă maiorescian decât călinescian şi spun: chiar dacă un critic are talent literar, chiar dacă se observă în scrisul lui plasticitate, expresivitate, capacitate de insolitare, chiar dacă portretistica dezvăluie aptitudini de scriitor, faptul că el scrie despre literatură şi că discursul lui este secund în raport cu textul literar, care este prim, mi se pare decisiv. Chiar şi Călinescu, care a împins foarte mult literaturizarea criticii, scrie despre autori de literatură. Nimeni n-ar spune despre un comentator de fotbal care descrie, rezumă, evaluează un meci de fotbal, că el este fotbalistul. Ca să închei pe această linie: Când Călinescu scrie „Enigma Otiliei”, el ar fi fotbalistul. Când acelaşi Călinescu scrie „Sensul clasicismului”, el ar fi comentatorul de fotbal”;
Sintagme, termeni, concepte: Adrian Lesenciuc: „toate literele şi-au înghiţit umbra”; Mihok Tamas: „pod detonat între empatie şi faptă”; Zeruya Shalev: „senzaţia pe care o încerci atunci când înghiţi foc”;
Daniela Micu, în „Ramuri” nr. 12 din 2020, face o prezentare a părţii a treia a volumului lui Geo Bogza „Ţări de piatră, de foc şi pământ” (1939), intitulată „Basarabia ţară de pământ”. Reţinem: „ Basarabia lui Geo Bogza începe în Corjeuţi, judeţul Hotin, cu un ritual al morţii. El asistă la o înmormântare pe care o defineşte drept ciudată, fiindcă mortul este condus pe ultimul drum într-o sanie trasă de boi, la mijlocul lunii iunie. Potrivit obiceiului, sania mortuară nu este trasă numai pe zăpadă, ci în orice anotimp. Opintirea boilor, a singurei perechi de boi, păstrată special în sat pentru o astfel de ocazie, poate simboliza greutatea cu care rudele şi cunoscuţii se despart de o persoană dragă. Boii sunt cerberii în plan fizic, în ritualul de trecere spre dincolo: „Mortul e rupt de pe pământ cu eforturi, cu şuvoaie de sudoare. El nu e lăsat să alunece cu uşurinţă spre lăcaşul de veci, înainte de a ajunge acolo, pământul îl mai ţine strâns ca un cleşte la suprafaţa lui, iar boii trebuie să-l rupă de pe pământ şi din viaţă”;