Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, cunoscut şi sub numele de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, s-a născut în data de 23 iulie 1913, în localitatea Crăiniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu frică de Dumnezeu. La Botez a primit numele de Ilie. Când a împlinit frageda vârstă de șase luni de zile, mama sa, Ecaterina, a trecut la Domnul, în urma unei boli infecţioase, iar tatăl său, pe nume Maxim, a urmat-o întru Împărăția cea Veșnică imediat, murind ca erou în toamna anului 1916, în Primul Război Mondial, în Ungaria.

După ce a absolvit cursurile Liceului „Dimitrie Cantemir” din Cernăuți, în vara anului 1933 a hotărât să intre în obștea Mănăstirii Neamț. După aproape trei ani, înainte de Paștile anului 1936 este tuns în monahism alături de alți 15 frați ai lavrei nemțene. În toamna aceluiași an, pleacă într-un pelerinaj în Țara Sfântă, la Mormântul Domnului, și simțind că aparține acestui loc binecuvântat, intră în obștea Mănăstirii Sfântul Sava, unde se nevoiește timp de zece ani de zile, împlinind diferite ascultări: de la bibliotecar, la paraclisier și îngrijitor de bolnavi.

Dorind să înainteze pe drumul vieții duhovnicești, Sfântul Ioan Iacob se retrage în pustie alături de un ucenic român, într-o peșteră din pustia Qumranului, în apropiere de Marea Moartă. Tot în acest loc îl cunoaște pe monahul Ioanichie Pârâială, cel care avea să îi slujească ca ucenic până la sfârșitul vieții. După ce a fost numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului, în anul 1952, intră alături de ucenicul său în obştea Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul” din pustiul Hozeva. Simțind că viața pustnicească este cea care îl împlinește în mod desăvârșit, se retrage alături de ucenicul său într-o peşteră din apropiere, numită „Chilia Sfintei Ana”

Timp de peste 7 ani de zile s-au nevoit în acest loc, ajungând la o și mai înaltă statură duhovnicească, până în ziua de 5 august 1960, când Preamilostivul Dumnezeu l-a chemat pe robul Său, Ioan, la viața cea veșnică. Avea doar 47 de ani. Trupul său a fost înmormântat în peșteră de către arhim. Amfilohie, starețul Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul”, aflată în apropierea peșterii.

Cum arăta o zi din viața Sfântului Ioan Iacob?

Așa cum am văzut, urmând modelul tuturor sfinților care s-au nevoit pe acest pământ, Sfântul Ioan a trăit departe de vuietul lumii, fără să fie știut și cunoscut de prea multă lume, în pustia Iordanului. Poate că nu este obișnuită prăznuirea Sfântului Ioan Iacob acum, chiar la începutul Postului închinat Adormirii Maicii Domnului, căci modul său de viețuire poate fi călăuză vrednică de urmat pentru fiecare dintre noi – atât cât poate fiecare împlini.

După cum citim în povestea vieții sale, Cuviosul Ioan avea o evlavie aparte pentru  pentru biserică şi pentru toate slujbele, mai ales că a slujit o vreme ca paraclisier. Apoi, după ce participa la Utrenie și la rugăciunile dimineții, pregătea prescuri, făcea curăţenie și suna clopotul pentru următoarea slujbă. Cei care l-au cunoscut îndeaproape mărturisesc faptul că în jurul său se simțea o aură de iubire, de smerenie şi bunătate faţă de aproapele. Avea un program strict de postire, mâncând puțin pesmet înmuiat în apă sau puțin ceai aromat, făcut dintr-o plantă specifică zonei deșertului, pe care arabii o numesc fascomilla, și rareori se bucura de fructe.

Cât a slujit ca infirmier al mănăstirii, îngrijea fără a face vreun fel de diferență atât călugării vârstnici şi încercați de boală, cât şi pe mulți dintre arabii şi beduinii bolnavi sau răniţi în război și aduşi la infirmeria mănăstirii. Apoi, cât s-a nevoit în peștera Sfânta Ana, în sărbătorile mari și în posturi, săvârșea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peșterii. Ziua, în scurtele clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, unde scria versuri religioase și traducea învățături ale Sfinților Părinți din limba greacă. Noaptea împletea armonios odihna cu rugăciunea, dormind câteva ore, pe o scândură, având o piatră în loc de pernă.

Pentru viețuirea sa aleasă, la două decenii de la trecerea sa la Domnul, fiindu-i dezgropate osemintele de către monahii Hozevei, s-a constatat că acestea erau intacte, Arhimandritul Amfilohie, starețul mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, a și lăsat o mărturie personală a acelui moment: „Parcă l-am fi pus în mormânt de câtea ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, vara nici o schimbare a înfățișării lui; mâinile, barba, părul, rasa, încălțămintea erau neatinse.”

Asemenea Sfântului Ioan, suntem chemați să urmăm modelul de viețuire pe care și el, ca mulți dintre cei înscriși în calendar, ni l-au pus înainte. În mănăstire sau în lume, orfani sau cu părinți, putem să ajungem sfinți. Pentru că sfințenia este, până la urmă, ultima și cea mai importantă stație din drumul nostru ca rod al creației, după cum ne-a poruncit Însuşi Dumnezeu, Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute: „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16).

Sursa: blog.bizanticons.ro