O rublică realizată de Vasile Iftime, scriitor:

Născut în 1930, în București, într-o familie modestă, Teodor Mazilu, un scriitor complex, autor de nuvele, romane, poezie, eseu filosofic, debutează ca dramaturg în anul 1962 cu excepționala piesă Proștii sub clar de lună, o satiră acidă la adresa ipocriziei lumii contemporane lui, actuală atunci, acum și, posibil, peste încă jumătate de secol. Presa vremii consemna că spectacolul a fost foarte bine primit, salutat de public cu multe aplauze și cu cereri de rejucare. Într-un social ce impune nevoia de oameni noi și, în același timp, un social al contrastelor (reminiscențe burgheze – proletariatul), deveneau tot mai vizibile extremele: indivizii reprobabili – șarlatanii, hoții, escrocii, pe de o parte, și indivizii capacitați de noile ideologii – ridicoli, absurzi, falși, pe de altă parte. Iar din astfel de opoziții de rol, firește, a rezultat umorul de situație, sarcastic, ironic susținut de  comicul de intrigi și de caractere.

Și, dacă la început, cenzura a considerat că piesa are un puternic rol  educațional, după câteva reprezentații a revenit asupra aprecierilor, interzicând  spectacolul, motivându-se că, se subînțelege că personajul pozitiv ia în batjocoră condiția omului integru (Mircea Zaciu,„Jurnal”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995). Următoarele două piese ale lui Teodor Mazilu: Aceiași nebuni fățarnici și Mobilă și durere, respectând oarecum rigorile cenzurii de moralitate și educativitate, au fost avizate, iar micile șopârle, strecurate în texte, trecute cu vederea.

Teodor Mazilu a scris teatru, iar personajele dramaturgiei sale (Gogu, Clementina, Ortansa, Emilian etc.) au învins timpul și au devenit personaje-tipice pentru epoca de tristă amintire, pentru epoca postdecembristă, pentru prezent. Teodor Mazilu a adus pe scenă o lume atât de obscură și, în același timp, atât de cunoscută până la el: tipologia șmecherului, impostorului, șarlatanului, delapidatorului de profesie; a individului ridicol, ipocrit, fals în haina statului, fals sie însuși; a femeii obediente; a femeii dominante. Despre el, Marian Popa a scris în Istoria Literaturii Române: „În concepţia lui Teodor Mazilu, contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă prezintă particularitatea că esenţa devine aparenţă și invers, într-o dialectică socială a degradării sau deformării valorilor, personajele sale trăind pozitiv negativul și invers”.

Piesa este o radiografie pură a prostiei și ticăloșiei, în general, fenomene complexe, perniciozitatea lor fiind direct proporțională cu această complexitate în care intră în proporții egale, imoralitatea, necinstea și peste care vine să se suprapună și o anumită disponibilitate spirituală. Combinații de calități care îi oferă personajului central, Gogu, interpretat într-un mod excepțional de actorul Bogdan Horga, obținerea celor mai substanțiale efecte comice, precum și dezvăluirea unui caracter de tonalitate grotescă.

În acest spectacol, înainte de toate, misiunea regizorului artistic, Vlad Cepoi a fost de a ne prezenta perspective actuale, posibile prin identificarea de corespondențe în cotidian, atât din punctul de vedere al tipologiei personajelor, cât și a acțiunilor acestora, a îndeletnicirii lor, a scenografiei, oferind spectacolului actualitate, contemporanitate. Spectacolul gândit de regizor este la ordinea zilei.

De aceste priorități a ținut cont și scenograful Gelu Rîșca, renunțând la anumite didascalii ale autorului (spațiile interioare), pentru a construi spectacolul într-un loc oarecum misterios, cimitirul – un spațiu ce poate fi interpretat din mai multe perspective cum ar fi: sfârșitul unei relații, locul comun a celor ce sunt și a celor ce nu mai sunt, locul de întâlnire al respectivelor entități, locul ferit de ochii lumii unde se pot face tranzacții, unde se poate sta comod și în voie cu mâna întinsă sau cu mâinile pe piept.

La Teatrul Național din Iași, prin anii 90,  piesa a avut și un altfel de decor: peronul unei gări, chioșcuri, tonete, bănci, tomberoane, gunoi…, iar printre acestea, Gogu și găinăriile lui, Gogu și bișnițăriile lui, nimic mai tipic anilor 90. Personajele lui Vlad Cepoi și scenografia lui Gelu Rîșcă, în acest spectacol, sunt mai actuale ca oricând, sunt de aici și de acum. Și pentru că nu pot ieși din scenografia  impecabilă, și pentru că relația personajelor cu obiectele pe care le populează era atât de strânsă, nimic nu putea fi mai sugestiv, mai expresiv și mai simbolic decât să induci perceperea respectivelor morminte ca pe niște: paturi individuale (dispuse la distanță), conjugale (unite), prietene  (apropiate), dușmane  (spate în spate). Până și activitatea de schimbare a decorului a fost inclusă în regia spectacolului, în penumbră. Se manevrau niște morminte pe roți și lăsau să se înțeleagă că așa este și în viață.

De sugestie ține și faptul că acele morminte incluse în scenografie de regizorul artistic Vlad Cepoi și de scenograful Gelu Rîșca aveau sex. Pe două dintre ele, deasupra postamentului de marmură, tronau crucile virile, iar pe celelalte două, lipsa crucifixului era materializată de două cercuri (alungite) – să zicem loc pentru fotografii, atât a vrut imaginația mea cuminte să înțeleagă.

Un alt mare plus, rezultat din conlucrarea celor doi creatori de spectacol, este deplasarea accentelor de pe comedia de limbaj (dominantă în textul lui Mazilu) pe comedia de situație (cum se prezintă spectacolul), implicit determinată de scenografie. Prin acest cadru adecvat regiei, spectacolul a fost perceput mai degrabă ca un decupaj din romanul Sonata pentru acordeon a prozatorului Radu Aldulescu, scriere ce excelează prin personaje și situații suburbane mai actuale ca oricând. Astfel, spectacolul cotidianului a fost transpus în spectacolul scenei, iar aceasta înseamnă actualitate.

Un alt aspect care a impresionat până și pe copiii din sală a fost plutirea pe roți: la Mazilu, duhurile plutesc; la Vlad Cepoi, duhurile au roți, plutirea fiind lunecare în cercuri, parcă în jurul propriului ax, parcă în jurul universului, și – Doamne! –  cum mai pluteau, cum mai dansau – balet, curat balet pe Heverboard (așa spune google că se cheamă) – soacra și socru interpretaţi de Irina Mititelu și Florin Aionițoaei. Și pentru că regizorul artistic și scenograful s-au gândit să uniformizeze mișcarea, să-i imprime o anumită dinamică, au pus și mormintelor roți pentru a sugera  poziționări ale  interpreților față de viața proprie, față de viețile celorlalți.

Nu a scăpat regizorului artistic nici detaliul culorilor:  petele de galben întărind starea de ură, lașitate, trădare, egoism, nebunie, gelozie. Galbenul curs din lună peste  recuzită, peste ținuta actorilor. Galbenul, acolo unde trebuia să sară în ochi: ciorapii fini ai Ortansei, șosetele, pălăria, batista lui Gogu,  halatul cu flori galbene al Clementinei, cămașa lui Emilian.

„Proștii sub clar de lună sunt niște îngeri cu cazier”, spunea Eugen Simion. Îngeri bicolori, bipolari, bisociali, bidimensionali, îngeri travestiți, îngeri dispuși, îngeri expuși, îngeri supuși. Și pentru că și Lucifer tot înger se cheamă, supremul înger, unicul înger, Gogu, personajul jucat de actorul Bogdan Horga, provoacă, susține și combustionează intriga. Lucifer, unicul înger, încearcă un fel de metamorfoză, de reîncarnare, transformare în om cinstit, măcar până trece controlul financiar,  replica sa „Gogul se transformă”  (aluzie la o piesă interpretată de Mihai Mărgineanu), stârnind hohote de râs în sală. Dar nu, Gogu doar amenință cu altă identitate, Gogu renunță la avatari, pentru a-și încheia reprezentația vertical, dârz, semeț, mândru, pentru că el este Gogu și Gogu este unic. Comedia, înainte de toate, își ia personajele din viața cotidiană, comedia este cu atât mai actuală, cu cât personajele sunt actuale. Astăzi pe Gogu l-am întâlnit pe pietonal, la servici, în piață, în târgul de mașini, la spital.

Și nu doar personajul Gogu a fost la înălțime în acest spectacol, toți actorii și-au dus în suflet personajele, au îmbrăcat caracterele acestora, toți actorii și-au însușit identitățile cotidiene ale personajelor. ,,Personajele sunt interesante prin incapacitatea lor de a trăi, deoarece copiază de la oamenii din jur gesturi caracteristice pentru diferitele sentimente pe care ei ştiu că trebuie să le trăiască, dar sunt incapabili să le simtă”, a declarat regizorul artistic Vlad Cepoi.

Astfel, Bogdan Horga îl poartă pe Gogu cu siguranță între ipocrizia sentimentală și impertinența interlopului, între regrete false, mutații false, atitudini false. Actorul are prezență scenică desăvârșită, umple scena, o vitalizează, o tensionează, o relaxează. Actorul se capacitează funcție de nevoia de metamorfozare a personajului.

Alexandru Dobynciuc, în personajul Emilian, reușește să ridicularizeze o altă tipologie de individ, pe funcționarul obedient ce se crede un fel de buric al pământului. Alexandru Dobynciuc face din Emilian un personaj deja pitoresc în arealul târgului, un personaj stăpân pe situație și dincolo de ghișeul unei instituții financiare. Astfel, actorul reliefează în mod echilibrat duplicitatea personajului său, satisfăcând  orgoliul acestuia de bun funcționar atât în jocul de-a prostia, de-a amorul rănit, cât și pentru a  identifica delapidatorul. Omphalosul Emilian.

Personajul lui Alexandru Dobynciuc se face plăcut mai ales prin comicul de limbaj, replicile sale, rostite în diferite registre (dârzenie, cutezanță, iscodire, pe de o parte, și lehamete, dezinteres, plictis, dezgust, pe de altă parte) conturează identitatea personajului reprobabil.

O interpretare la fel de realistă ne oferă actrița Alexandra Acalfoae în rolul Ortansei, femeia diavolească. Actrița conferă personajului vulgaritate, indecență, tupeu, obrăznicie, impertinență, fățărnicie, duplicitate, trăsături temperamentale ce fac personajul mai mult decât credibil. La Ortansa, necinstea este agresivă precum la Gogu, iar jocul de-a dragotea este grotesc. Ortansa, personaj cu respondențe evidente în cotidian, se impune tocmai prin nimicnicia ei, prin naturalețea obscenității.

Celălalt personaj feminin, Clementina, opusa Ortansei, femeia plângăreață, femeia neajutorată, femeia docilă, capătă identitate scenică prin prestanța foarte bună a actriței Ella Nistor. Dozarea personajului, într-o descreștere a personalității până spre anulare,  reliefează, de fapt, condiția de femeie nătângă, neajutorată, expusă și, în final, dispusă la toate combinațiile partenerului conjugal. „Tragedia folosește angoasele noastre profunde, comedia, mecanismele noastre de apărare contra lor”, spunea Mauron. Clementina, singurul tragic din acest spectacol, strivit de angoase, decepții, eșecuri, se anulează, câte puțin, până la epuizare.

Și, pentru ca tabloul să fie complet și complex, trebuie să amintim de două  identități la fel de importante (socrul și soacra), comice prin modul lor de intrare în scenă (teleportate parcă din lumea  umbrelor), doi îngeri bătrâni: doi Diogeni cu felinarele în mână, prin cetate, (prin cimitir) căutând-și odraslele pentru a le da modele de viață prin propriile exemple. Împreună la bine și la greu – împreună și pe lumea cealaltă. Două personaje, interpretate impecabil de Florin Aionițoaie și Irina Mititelu, încearcă să acorde diapazonul tinerilor după orga lor răgușită și dezacordată.

Conchidem, astfel, spectacolul „Proştii sub clar de lună” îşi propune și reușește un exerciţiu de transfer  al cotidianului pe scenă, și dincolo de porția consistentă de râs, dincolo de bucuria de a descoperi actorii ce pun patimă și suflet în roluri, reprezentația în sine poate fi percepută ca o atitudine față de tragicul perenității societății noastre, de melodrama existențialității de zi cu zi, de hidoșenia cetății cu zidurile aproape prăbușite, de românismul în expansiunea sa spre mediocru, spre ipocrizie, spre ignoranță, spre prostie.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News