O rubrică realizată de Vasile Iftime, scriitor:

Acest sfârșit de săptămână este al scamatorilor, mi-am zis oarecum nemulțumit, oarecum amărât, în timp ce treceam pe lână un grup de părinți ce-și duceau odraslele de mână să vadă magicianul venit în târg…Voiam să fac cu adevărat o magie,  să intru în mințile lor și să schimb macazul cât încă mai era timp. Era vineri și pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani se repeta Angajarea de clovnde Matei Vișniec; era vineri și pe scena Teatrului „Vasilache” din Botoșani se lucra la detaliile premierei spectacolului „Luceafărul”, ce urma să aibă loc sâmbătă. Era sâmbătă, era duminică și copii de mână cu părinții invadau sălile de spectacol să vadă măscăricii.

Cu ceva  timp în urmă, discutam cu un amic despre faptul că nu prea vin oamenii la spectacol și justificările păreau  care mai de care mai convingătoare: a fost pandemie, lumea încă se teme, nu își mai revine, s-a obișnuit așa, războiul, criza, munca, școala…nu sunt bani.

Mâine, când mă voi întâlni cu amicul meu, îi voi spune că noi, de fapt, nu am încercat să identificăm motive, că, de fapt, ne-am amăgit, că, naivi din fire, încă mai credem că adevărata cultură se va ridica precum uleiul deasupra apei, în virtutea compoziției. Că va exista la un moment dat o revenire, o întoarcere la origini, la valori, la adevăr. Că un giuvaer de aur nu are nevoie să fie poleit cu aur.Mâine, când mă voi întâlni cu amicul meu, nostalgic și el ca și mine, ne vom amăgi încă odată, căutând motive pentru scaunele goale.

Era vineri și pe scena Teatrului „Mihai Eminescu”, actorii Bogdan Muncaciu, Dragoş Radu, Alexandra Acalfoae și Volin Costin repetau destinele clovnilor lui Matei Vișniec (regie, decoruri, coloană sonoră – Ion Sapdaru, coregrafie – Victoria Bucun). Era vineri și pe scena Teatrului„Vasilache”, actorii Oana Asofiei, Pavel Petraşi, Andrei Bordianu, Ana Apetrei, Anamaria Chelaru, Adelina Cojocariu, Renata Voloşcu, Andrei Iurescu, Cosmin Tanasă, după formulele maestrului Ioan Sapdaru, construiau un Hyperion, scos din canoanele rigide ale didacticii, unul accesibil, așa mai trendy, mai cool.

Acest sfârșit de săptămână nu va fi doar al scamatorilor, mi-am zis și m-am fericit că am gândit așa, pentru că, sâmbătă și duminică, pe scena Teatrului „Vasilache”cu adevărat a coborât Luceafărul.

Un spectacol de zile mari, poezie, muzică, balet, romantism, dramă, lumini, proiecții, decor și un fundal sonor astral, maestrul Ioan Caramitru, de dincolo, recitând din Eminescu.

Un spectacol de echipă, bine legat, închis în poezie și o poezie semănată vers cu vers în inima fiecărui protagonist.

Într-un interviu, Ion Sapdaru spunea că tinerii manifestă reticență față de opera eminesciană, că mediul didactic recurge la un limbaj de lemn, la clișee, la formalisme, pentru a-l preda pe Eminescu, ceea ce mai degrabă îl face pe poetgreoi, complicat, inaccesibil și chiar demodat. În spectacolul „Luceafărul”, Ion Sapdaru propune căi de acces naturale, firești, actuale spre poezia poetului,astfel încât până și cea mai insensibilă elevă să fie urmărită de mitulLuceafărului.

Regizorul artistic, în spectacolul „Luceafărul”, integrează poezia în visul unei adolescente, oarecum indiferentă, rigidă. Doar că, pentru ca poezia să supraviețuiască, în fiecare inimă este nevoie de starea de poezie, iar starea a apărut, oarecum, involuntar, la o lecție de limbă română. La o lecție online de limbă română (nu putea maestru să nu taxeze pseudocomunicarea educativă, susținută de pixeli și emoticoane), adolescenta parcă este trezită din somn de o voce altfel, de o voce nouă.

Ion Sapdaru și-a gândit spectacolul timp de un vis, cât durata unui poem. Ion Caramitru recita astral de undeva de sus, de tot mai sus. Un vis pe verticală, un vis al universurilor suprapuse care nu ține seama de dimensiuni, un vis mare într-un vis mai mic, și în visul mai mic – un vis și mai mic și tot așa până în zori.

Și pentru că o poveste în doi, fie ea și romantică, poate deveni plictisitoare, și pentru că adolescenții, mai ales adolescenții își permit să viseze color, să cânte în vis, să danseze, coregrafa Victoria Bucun, a dinamizat într-atât visarea încât, odată trezit din ea, riști să rămâi obosit sau fericit toată viața. Actorii parcă au avut aripi, parcă cineva de sus îi mânuia cu niște frânghii. Despre coregrafia complexă a Victoriei Bucun  nu se poate scrie decât la superlativ. Astă-seară, m-am bucurat de dans, de ritm, de ludic, de eros.  Un plus artistic deasemenea rezultând din acel dans al giulgiului pe ritmuri arhaice, tribale ce mi-au amintit de Bocitoarele vesele.

Excepțională a fost și scenografia maestrului Gelu Rîșca: bine gândită mișcarea pe verticală (coborârea și urcarea mascată de val, de lumină), precum și ce pe orizontală, înfășurarea și desfășurarea în giulgiu, interpretat ca o fâșie care delimita dimensiunile, ca o față de masă, ca o cămașă a mirelui. Cu rost a fost gândită și panglica roșie, coborâtă din cer, element ce se voia perceput –  de ce nu? –  ca fiind posibila cale, îngăduită tuturor,însădoar îngăduită.Calea, sau scara, sau firul de păianjen, sau raza de lunăde care să te prinzi măcar cu gândul, cu imaginația, cu speranța, să te prinzi pentru a te înălța. Doar că panglica roșie, imaginara panglică roșie permitea doar alunecarea pe orizontală într-un perpetuummobile nedefinit. Alunecare, de data aceasta, plăcuta alunecare, amăgitoarea alunecareîntr-un dans contemporan expresiv, un dans al forțării limitelor.

Tot o forțare a limitelor a încercat și a reușitSilviu Apostol, care prin proiecțiile video a materializat, a suprapus, a redimensionat timpi și spații, astfel încât dimensiunea textului a devenit dimensiunea visului, dimensiunea macrospațiului a devenit dimensiunea spațiului închis, intim, al adolescentului și acesta, la rândul său, redimensionat de un ecran, de pixeli, de emoticoane.

Acest sfârșit de săptămâna a fost al dumneavoastră, maeștrilor, Marius Rogojinschi, Ioan Sapdaru, Victoria Bucun, Silviu Apostol, Gelu Rîșca al dumneavoastră, dragi actori, indiferent de câte scaune goale au fost în sala. Nu organizatorul de spectacole este vinovat, nu actorii, nu regizorii. Societatea nu mai vrea nici măcar circ.În acest sfârșit de săptămână târgula preferat măscăricii și măscărici au primit, în timp ce pe scenă, pe ambele scene de teatru, au curs lacrimi de tristețe, de fericire. Societatea alunecă ușor, ușor spre facil, spre mediocru, spre ridicol,iar vinovați suntem cu toții: părinți, profesori, mentori, duhovnici. Teatrul există prin faptul că există, iar dacă va trebui să jucați și pentru un singur spectator să o faceți cu aceeași dăruire, cu aceeași pasiune, determinare ca în seara aceasta.

P.S.Am găsit în câteva anunțuri sintagma „un spectacol în memoria lui Ion Caramitru”. Ar trebui să o lăsăm mai ușor cu împodobirea locurilor de veci ale artiștilor și măcar fie și pentru o vreme, în memoria noastră, ei să rămână vii.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News