O rublică realizată de Vasile Iftime, scriitor:

,,Am transformat povestea într-un spectacol, într-o sărbătoare populară”, spune într-un interviu Ion Sapdaru. Și povestea este spectacol ori de câte ori se rostește pe scena Teatrului „Mihai Eminescu”: ,,Spectacol cu măști, cu obiceiuri, cu jocul acela teribil al ţăranilor care, o dată pe an, devin actori pentru a-şi juca propriile măşti”. O dată pe an,  ne întoarcem în copilărie, suntem părtași la copilăriile altora, ne descrețim frunțile și sufletele pentru a ne bucura că putem fi altfel. Altfel ne-am simțit duminică seara, spectatori fiind la propriile predispoziții nostalgico-afective. Altfel ne-am simțit când, pe scenă, se spunea o poveste poate nedusă până la capăt de bunicii noștri. Altfel ne-am simțit când, prinși de vârtejul timpului, ne-am regăsit în inima năzdrăvană a lui Ivan  Turbincă.

Duminică seara, pe scenă, copilăria noastră s-a luat de la capăt, iar responsabil de perenitatea personajului nu a fost doar Ion Creangă, regizorul artistic Ion Sapdaru având meritul aducerii poveștii în actualitatea noastră cotidiană. Domnia sa și-a construit spectacolul fără să se abată de la poveste, dramatizarea urmând cu fidelitate textul lui Creangă, narațiunea, culoarea dialogurilor, expresivitatea și pitorescul limbajului. Povestea are suficiente virtuți teatrale în desfășurarea ei și tocmai această –  să-i zicem –  dramaturgie încifrată în text a făcut posibil spectacolul.

Regizorul artistic ni l-a oferit pe Ivan Turbincă așa cum i-a dat viață Creangă: poznaș, destupat la minte, dibaci, vesel, milostiv cât să-l amuze, să-l înduplece și să se facă plăcut lui Dumnezeu. Ivan – spaima iadului, furios, șiret, poznaș, dibaci – provoacă, încurcă și înspăimântă pe toți încornorații. Ivan, după treizeci de ani de cătănie, după treizeci de ani duși pe apa sâmbetei, cu bune și cu rele, crede că parcă ar fi timpul să-și facă un rost în viață, că parcă ar mai avea timp să recupereze ce a pierdut… și uite așa, între două intenții, hoinărind de la o poartă la alta, își dă seama că ar mai fi o soluție…

Un spectacol vesel și plin de înțelesuri, în care se demonstrează că, în relația lui Ivan Turbincă cu Moartea, Moartea are cel mai mult de pierdut. Un spectacol susținut într-un ritm infernal, în care nu dracii dau tonul, nu dracii încing jocul, ci neobositul Ivan. Un spectacol în care replica suavă a lui Creangă se împletește cu muzica și dansul. Un spectacol popular al măștilor neobosite.

Ion Sapdaru i-a atribuit rolul lui Ivan Turbincă actorului Bogdan Horga, mizând pe starea de spirit a acestuia, pe predispoziția pentru poantă, pe spontaneitate,  pe nonconformist, pe felul său de a face haz de necaz ca nimeni altul, pe relaționarea cu publicul. Bogdan Horga știe să fie un Ivan Turbincă veritabil, amuzant, captivant, distrat, expresiv, mereu conectat la spectator. (Poate, te afli pe ultimul rând, spectatorule, poate de după spectatorul din fața ta abia zărești marginea de sus a portalului, dar tu ai impresia, tu ai convingerea că Ivan Turbincă se uită în ochii tăi și doar pentru tine joacă.)

Natural în rolul său, Bogdan Horga manifestă expresivitate, sinceritate, trăsături ce-l fac pe Ivan Turbincă nu doar pitoresc, nu doar arhaic, ci și autohton, actorul contribuind prin expresie, prin jocul scenic, prin mimică și atitudine la crearea unui personaj pământean. Personajul din spectacolul lui Ion Sapdaru, interpretat de Bogdan Horga, are câte ceva din Păcală, câte ceva din Prâslea, câte ceva din Stan Pățitul, câte ceva din Dănilă Prepeleac.

Spectacolul, în ansamblu, este realizat în spiritul poveștilor suprarealiste și, în același timp, al celor populare, arhaice, autohtone, ale marelui povestitor. Chiar inserția episodului cu soarele și oborocul are rolul uniformizării prin scenă a universului popular.

Spectacolul a excelat înainte de toate prin dinamism, scenele s-au succedat în virtutea curgerii timpului, mișcarea actorilor fiind ritmată, cadențată, energică. Mișcarea actorilor s-a reliefat excepțional cel puțin prin prisma a trei registre: cazon, folcloric, mistic, schimbarea de roluri contribuind la dinamizarea actului scenic. Actorii, captați în roluri multiple, reușesc din toate perspectivele să evidențieze, să amplifice starea de arhaic, de popular, prin adaptarea rapidă la noul personaj, prin repoziționarea în grup, prin reconectarea la o altă perspectivă scenică. Astfel, se poate spune că regia schimburilor de roluri a întregit povestea și, implicit, a vitalizat-o.

Despre acest spectacol s-ar putea scrie fără a evidenția individualități, pentru că spectacolul a fost creat de o echipă omogenă, ce a acoperit scena plutind, dansând, mărșăluind, prinsă într-o nebunie petulantă, exuberantă, zburdalnică.

Personajele lui Ion Creangă au reușit să se impună atât prin unitate, cât și prin farmecul individual. Astfel, Florin Aionițoaei a interpretat un Dumnezeu așa cum ne-ar place nouă să-l credem: îngăduitor, blând, milostiv, ce trece cu vederea, ce închide ochii, ce nu pune la suflet, un Dumnezeu pământean. Gheorghe Frunză, un sfânt Petru mai atipic: rotofei, roșu în obraji, pus pe șotii, pus pe replici… Prin aceste personaje oarecum noncoforme, fără bărbi și fără aure deasupra capului, regizorul a coborât raiul mai aproape, pe scenă și, implicit, în sufletul spectatorilor.

La fel se poate spune și despre cei doi drăcușori travestiți în îngeri, ce stăteau mai mult turcește decât în genunchi la poarta raiului, care au fost la fel de amuzanți și la fel de atipici: personajele interpretate de Alexandru Dobynciuc și Răzvan Amitroaei și-au dus cu brio aripile și coarnele deopotrivă.

Iar peste toată șleahta drăcească, Scaraoțchi, căpetenia încornoraților, a știut să fie mai mult nătâng decât șiret și mai mult prostănac decât viclean. Și pentru că la Ion Creangă duhurile rele sunt ridicole, Sarsailă, interpretat impecabil de actorul Bogdan Muncaciu, și-a făcut simțită prezența tocmai în acele registre în care personajul opus sieși, Ivan Turbincă,  a triumfat. O interpretare la fel de reușită a avut actorul Bogdan Muncaciu și în rolul de cătană cu grad. În acest rol, autoritatea personajului s-a vrut a fi mai degrabă ridicolă decât exigentă. În fond, s-a mizat pe ironie și ironia a fost de bună factură.

Și pentru că Răzvan Amitroaei a știut să fie și Păcală, remarcăm cum actorul s-a priceput să aducă în cotidian personajul  cunoscut pentru umorul și istețimea sa ascuns sub o mască de naivitate și simplitate. Un Păcală oarecum urban, un Păcală de cartier, am putea spune.

Iar pentru că intenția regizorului a fost de a aduce personajele în cotidian, trebuie să remarcăm că și moartea (multiplicată) parcă era mai din zilele noastre, o moarte modernă, am spune. O moarte ce știa pe cât de bine să cosească, pe atât de bine să danseze la bară.

La înălțime – dacă ne este îngăduit să spunem așa –  au fost, deopotrivă, îngerii și demonii, răcanii, moartea, fețele cerești și Ivan Turbincă… Ivan, care a învins timpul; Ivan, care și-a luat cu simbrie în egală măsura atât slujba de cătană, cât și de paznic la porțile raiului; Ivan, care cu o mână își făcea cruce și cu cealaltă golea damigeana.

La înălțime au fost actorii Bogdan Horga, Florin Aionițoaei, Gheorghe Frunză, Andreea Moțcu, Alexandra Acalfoae, Mirela Nistor, Loredana – Petronela Chiribuță, Silvia Răileanu, Alexandru Dobynciuc, Bogdan Muncaciu, Cezar Amitroaei, Răzvan Amitroaei.

.        Iar responsabil de armonia, coeziunea, unitatea grupului nu a fost nimeni altul decât regizorul artistic Ion Sapdaru. Parte din responsabilitate trebuie atribuită coregrafei Victoria Bucun, astfel încât spectatorii se întrebau: oare ce le-a pus în cizme actorilor, oare au baterii, oare sunt manevrați de niște sfori de undeva din cer?

Ion Sapdaru, prin regia spectacolului, a indus percepția că povestea nu este destinată doar copiilor, accentuând, în mod deosebit, latura psihologică a evoluției relației protagonistului cu Moartea. Dorința personajului de a opri timpul se izbește de perspectiva unei veșnicii plictisitoare, iar veșnicia, la rândul său, de frica de a trece dincolo. Dar pentru ca aceste meditații filosofice legate de destinul omenesc să nu tindă spre tragic, regizorul artistic le-a alternat cu replici din inconfundabilul umor al autorului, dar și cu diverse momente coregrafice, dansul măștilor fiind un reper specific al folclorului românesc.

Impecabilă și scenografia maestrului Pastramagiu: decorul fix – câteva crengi strâmbe de copaci fixate în plan vertical, pe care atârnau niște cămăși populare rupte și decorul mobil –  ușa iadului care, prin repoziționare, devenea ușa raiului și lada ce se voia a fi laiță, masă sau sicriu. Scenografia, fără multe elemente, a transmis prin simbol, sugestie și personificare, atmosfera poveștii, precum și o anumită predispoziție spre meditație și sacru. De asemenea, contrastul culorilor și luminilor au conferit spectacolului perspectivele dorite, opuse ca sens și implicit  percepție. Decorul, pe cât de lugubru (pădure de țepe, cu resturi de textile atârnate în vârf, parcă pentru a sugera urme de identități), pe atât de hilar (ușa, aceeași ușă ce delimitează în mod identic spații opuse ca sens), de asemenea, a întregit, a dat dimensiune spațială și temporală spectacolului.

„Ivan Turbincă” este un spectacol care îți oferă șansa să te întorci în visele tale, acolo unde poveștile se povesteau singure până în zori și mai departe, până la asfințitul soarelui.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News