Publicitate

O rubrică realizată de Vasile Iftime, scriitor:

,,După ce a creat lumea în șase zile, El s-a simțit atât de epuizat încât n-a mai putut mișca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină. Recitesc după câțiva ani Iona, cu ochi rece, străin, și mă întreb: oare unde rămăsesem? Iona, prorocul care a fugit din fața Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia poștală. Am găsit, poate, din greșeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat și mi s-a părut c-o înțeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive? Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbrăcat în sac și s-au pocăit și nu i-a mai ajuns mânia de sus? Am uitat absolut totul. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepție freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienței acestui personaj? Și mai ales ce semnificație are gestul final și dacă nu e prea multă amărăciune, și dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg.”

Cum altfel se poate scrie un text despre Iona, dacă nu începând cu această explicită și, în același timp, confuză justificare a autorului, prefață la  volumul de texte dramatice Ieșirea prin cer (București, Editura Eminescu, 1984)? Și, în fond, ce importanță are dacă burta peștelui este arca lui Noe, o navă cosmică sau un uter, dacă în burtă sau în navă stă comod Adam, Iisus sau un muritor oarecare, dacă respectivul mijloc de locomoție va ancora vreodată la  debarcaderul lui Dumnezeu sau în portul lui Lucifer, dacă… Sau poate că nici măcar nu este vorba de intenția de a ieși la mal, poate nici nu se vrea salvarea individului. Posibil, este cald și bine în burta peștelui mare. În burta peștelui mare –  un pește mai mic, în burta peștelui mai mic –  altul și mai mic și tot așa până la sămânță, iar în această continuă decimare a materiei, firesc, și ecoul se  înjumătățește, se înjumătățește, până, efectiv, dispare, parcă sugerând o coborârea în adânc, tot mai în adânc.

Publicitate

Să încerci să evadezi dintr-un univers și să te trezești prizonier în alt univers și apoi în altul, și tot așa să te abandonezi în fiecare câte puțin, până când nu îți mai aparții, până când nu mai exiști. Despre acest tip de abandon strigă, invocă, cheamă, blestemă, roagă, se resemnează și iarăși urlă și iarăși plânge, și râde isterizat… Iona cu vocea și sufletul actorului Alexandru Dobynciuc.

„Iona”, în viziunea regizorului Bianca Laiu, este un spectacol poetic, pentru că „Iona”, înainte de a i se atribui structură dramatică, cu didascalii, cu indicații scenice, este un excepțional text liric, un poem filosofic. „Iona”, poemul destinului uman, al miturilor biblice, al creației, al sacralizării și desacralizării, poemul ambiguității, al polisemiei la nivel de idee, al aluziilor fine, al revoltei, al resemnării, al flexibilității analogice, al sugestiei, al paradoxurilor, poemul vieții și al morții deopotrivă. Respectiv, în universul tragic al absurdului, și actorul Alexandru Dobynciuc, în rolul lui Iona, este când meditativ, reflexiv, contemplativ, când abătut, pierdut, rătăcit.

În regia spectacolului, Bianca Laiu mizează, în special, pe reașezarea în text implicit a simbolului, sugestiei, metaforei, antitezei, probabil pentru a aduce piesa în cotidianul generației sale. Astfel, textului poetic i se atribuie structura unui puzzle, ce poate forma întregul după imaginarul regizorului, astfel încât mesajul devine mai percutant, mai direct, iar tragicul și comicul mai actual. Omiterea în mod voit a unor indicații scenice  a conferit  fluiditate textului, accentuându-se astfel lirismul și implicit ludicul. Poate respectivele ruperi de text și rearanjarea în propriul puzzle au fost sesizabile, cred însă că aceste pauze de respiro au făcut parte din regia Biancăi Laiu, având rolul de a delimita stările, creând astfel micropoeme de sine. Drept pentru care trecerea de la plus la minus emoție să nu fie prea sinuoasă. În consecință, Iona recită pe scenă poeme-rugăciune, poeme-filosofice, poeme plânse.

Publicitate

Dramaturgul Marin Sorescu, exponent al teatrului absurdului și al existențialismului, abil în mânuirea sensurilor, în relativizarea lor, sugerează și chiar propune, prin textul dramatic, perceperea unor complexe stări de claustrofobie, de sufocare și, implicit, de dezumanizare a individului. Astfel, nu există nici o diferență între o burtă de  corabie și una de pește, între un regim politic și alt regim, între o ideologie, fie ea și filosofică, și altă ideologie…, doar că individul nu se lasă învins, individul sparge pereții, nevoia de ferestre nu-i dă pace nici în vis.

Regizorul artistic, în proiectul său experimental, se depărtează în mod voit de absurdul textului dramatic, propunând elemente noi, moderne, chiar avangardiste: un Iona tânăr și rebel, un Iona mai egocentric, un Iona meditativ, cioranian chiar; un decor minimalist, în care culoarea roz sugerează un interior carnal, un decor substitutiv (animăluțele prinse în insectar –  așa da! cimitir); un demon-înger păzitor (personajul principal dedublat).

În ce măsură o avantajează deconstructivismul pe Bianca Laiu s-a observat la sfârșitul spectacolului: câteva zeci de Iona, parcă coborâți de pe scenă, au intrat în burta peștelui mare, sigur mai motivați în a ieși la liman și, poate, în a se întoarce din nou pe mare.

Publicitate

Incomodul Marin Sorescu, abil în mânuirea sensurilor și în relativizarea lor, scăpa mereu de vigilența partinică, de cenzura proletcultistă, pentru că, deși trimiterile sunt lesne de înțeles, autorul își construia textul astfel încât aluziei să i se poată atribui sensuri diverse,  de la profunzime existențială la  banalul cotidian, de la meditație la plictis.

Regizorul artistic a simțit că se poate juca cu sensurile, că Sorescu a lăsat portițe  deschise în text astfel încât Iona să fie contemporan nouă și poate altor câteva generații. Astfel, în spectacolul propus, Bianca Laiu a renunțat la năvod pentru o funie, un lasou, a renunțat până și la pești, înlocuindu-i cu zeci de animăluțe de pluș, parcă prinse în insectar. Cum altfel mai explicit să sugerezi starea de a nu-ți mai aparține, când însuși Sorescu spune: tot ce mișcă e pește,  și oamenii sunt pești, și animalele au fost pești doar că le-a redimensionat Dumnezeu acvariul. Iona are rucsac, pernă, așternut, are cu ce scrie, este abonat la presă, are și un măr din care nu se încumetă să muște, parcă temând-se de o posibilă încarnare în Adam.

Incomodul Sorescu – un opozant al scrierilor după clișee, al tematicilor arhiepuizate, al tezismului, pârghii ce plasau scrierile în zona oportunismului politic și, implicit, în afara esteticului și al canonului literar – taxează obediența, proletcultismul în literatura contemporană lui. Și totuși, este uimitor cum o piesă cu un mesaj atât de subversiv a trecut de vigilența cenzurii. Cum Iona, eliberat dintr-o închisoare mai mică –  corabia (atenție la sugestie: timpul scrierii piesei este și timpul eliberării eșalonului 2 al deținuților politici din închisorile comuniste, precum și cel al invadării Cehoslovaciei de către armata sovietică), nimerește într-o închisoare mai mare, burta peștelui. Lumea este o închisoare pe cât de întinsă, pe atât de strangulată de ideologii, reguli, principii.

Astfel de orizonturi anulate ne propune regizorul artistic Bianca Laiu prin actorul Alexandru Dobynciuc, prin scenografia de excepție a maestrului Mihai Pastramagiu, prin coregrafia Victoriei Bucun. Orizontul libertății, care aparent este deschis, imens, infinit, se îngustează treptat până când se  suprapun umbrele. În această ordine de idei, regizorul artistic precizează: ,,Singurătatea nu e atunci când stai singur, singurătate e atunci când ești înconjurat de o «mare» de oameni și te simți singur. Singurătatea e viața însăși. E puterea noastră de a îndura, de a accepta încadrarea socială, de a crede în liber arbitru. (…) Iona  este o stare de spirit. Ceea ce rămâne pregnant în mintea mea este nevoia umană de cunoaștere. Consider că în această lume, în acest sistem de valori, în această societate în care m-am născut, cunoașterea este putere. Ea poate fi de două tipuri: o cunoaștere ce se dobândește, se cizelează prin lecturi, informații; și o cunoaștere pe care aș vrea să o numesc sine: acea parte lăuntrică care nu este determinată de un exterior și cu ea ne naștem.  Pentru cunoașterea acestui sine, pentru cizelarea lui este nevoie să citim în noi. E ca o haină pe care o îmbraci atunci când ți-e frig, dar pe care nu tot timpul o și simți. Iona sunt eu, tu, oricare din noi. Într-o lume în care există societate democratică și prea puțină libertate de exprimare, o lume cu spațiu virtual din ce în ce mai mare fără cenzuri, o libertate ireală, revolta își face loc prin mintea omului. Ioana este un om revoltat, acesta este focul care îl îndeamnă să ajungă în punctul de a începe o căutare”.

Despre toate aceste căutări, rătăciri și iarăși căutări, despre identități tot mai înjumătățite, despre raportări la sine, la liberul arbitru, la lume, despre puterea de a răzbate, dar mai ales despre puterea de a te resemna și apoi de a te ridica, despre ispita de a rezista și, finalmente, despre demnitatea de a-ți privi moartea în ochi și despre câte alte insistențe în a cunoaște nimicul, în  a face diferența între valoarea unui grăunte de nisip și valoarea altui grăunte de nisip ne vorbește și ne face să credem prin spectacolul său liric, meditativ, contemplativ, lucid, regizorul artistic Bianca Laiu.

Și pentru că domnia sa a avut nevoie  să-l salveze „pe Iona, pentru că el nu a greșit, deși prin negreșeală înseamnă că el e  sugrumat de frici și piedici care l-au oprit din a greși”, a trebuit să-l scoată pe Iona din mijlocul nostru,  să-l însuflețească și să-l aducă pe scenă pentru a ne identifica în el și a ne întreba cât la sută suntem Iona și cât nimeni? Și fireasca întrebare își găsește răspunsul în filosofia scenică a regizorului artistic: „Cred că atunci când renunțăm să ne mai identificăm cu orice facem, cu statutul social, poate, sper, vom realiza că doar așa suntem și că existența își face loc, iar fericirea prezentului poate să apără”.

Doar că Iona nu este fericit nici măcar o secundă, Iona nu-și găsește nici  pacea, nici locul, nici lumina, nici ecoul și nici timpul. Posibil, ca să fie fericit, Iona avea nevoie de un timp prezent – doar că această dimensiune îi lipsește cu desăvârșire personajului lui Sorescu –, în care să existe dimpreună cu ecoul său.

Un astfel de Iona întruchipează actorul Alexandru Dobynciuc, un așa tip de Iona își însușește, cu un așa geamăn conviețuiește, unui așa Iona îi duce povara (cruce sau desagă de lemne tot una e), în pielea unui așa Iona moare și visează să învieze pe scenă și iar moare, la fel de singur, la fel de neînțeles și totuși la fel de hotărât să schimbe ceva în curgerea timpului. Pentru că atunci când Alexandru Dobynciuc se transpune într-un personaj, practic nu mai este nimic de făcut. Pentru că, spune regizorul artistic, „Alexandru este omul, este artistul care deține o disponibilitate extraordinară în lucrul cu mine la scenă”, pentru că ,,singurătatea a fost o temă de discuție care încă mai e șoptită în pauzele dintre repetiții, în respirațiile serilor, în realizarea că suntem singuri, oricât de aproape am fi de oameni”.

În prefața volumului „Iona”, Marin Sorescu dă cheia  textului dramatic în care se identifica cu eroul său: „Iona este profetul care a fugit din fața Cuvântului, a încăput în burta chitului ca o scrisoare în cutia poștală”. Și în această cheie regizorul artistic și-a pus în scenă spectacolul, în această cheie actorul și-a însușit personajul, punând echivalența între Cuvântul-creatorul și Cuvântul-cel creat. O echivalență percepută numai și numai prin prisma adevărului. În spiritul și în virtutea acestui adevăr intim, „a omului singur, nemaipomenit de singur”, interpretează actorul Alexandru Dobynciuc.

Pe scenă, precum într-o burtă de corabie, de pește sau – de ce nu? –  în burta cetății Ninive. În virtutea adevărului, actorul protestează (să trezești toți naufragiații pe rând să nu se bage de seamă, că altfel se înfurie marea), se resemnează (Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă), se încurajează (dar răzbim noi la lumină), parcă spunând că singurătatea este, de fapt, felul lui de a fi, că el s-a transferat, pur și simplu, în personaj, cu tot cu bagaje, cu tot cu suflet, cu tot cu singurătate și există în acesta fără prea mare efort.

Pe scena Teatrului „Mihai Eminescu”, actorul Alexandru Dobynciuc ne convinge că, de fapt, poemul lui Sorescu este mai actual ca niciodată, că burta universală în care de bună voie ne lăsam înghițiți este destul de încăpătoare și că adevărata libertatea trebuie percepută înafara respectivelor limite, căutând-o în sine. Doar așa se poate ieși pentru a doua oară, pentru a treia oară din hoit, pentru a-ți pune un preș la intrarea sufletului și, chiar dacă năvodul cu stele este mai greu decât năvodul cu nori, în virtutea adevăratei libertăți, merită să-l arunci în larg și să aștepți. Actorul Alexandru Dobynciuc ne convinge că merită să împingi din spate valul sau să te opui lui doar pentru motivul de a te declara un pește fericit, chiar și atunci când Dumnezeu nu mai poate să mai dea un exemplu prin învierea sa.

De toată admirația este scenografia maestrului Pastramagiu. Pe două panouri sunt prinse, ca în insectar, elemente de viață și, respectiv, de moarte, panouri gândite sub forma a două uși rotative, făcute să se deschidă spre două posibile dimensiuni, astfel încât, prin  repoziționarea acestora, protagonistul să se joace de-a v-ați ascunsa cu dedublarea sa (diavolul). Panourile dau temporalitate și spațialitate spectacolului. Decorul roz sugerează un interior carnal, gândit posibil pentru un Iona nenăscut sau, poate, pentru un Iona ce visează că totul va fi bine (răzbim noi până la urmă). Inspirată, de asemenea, acea punte ce dă spre sala de spectacol, un fel de debarcader al pescarilor, precum și cele câteva elemente de decor și recuzită care îl aduc pe Iona în cotidian (rucsac, palton, scaun, ziare, pumnal, pistol). Prin acea punte, Iona este în mijlocul nostru,  Iona aduce marea mai aproape sau, poate, pustiul. Prin acea punte Iona aduce viața și moartea deopotrivă mai aproape de lume – sinuciderea în singurătate este lașitate spune Cioran –, sinuciderea în mijlocul cetății este un act de bravură, un exemplu pentru toți naufragiații ar putea spune personajul Biancăi Laiu… Și dacă tot nu se va face înțeles cetății prin propria jertfire, măcar îngerul său păzitor să-i asiste desfacerea, pentru că în moarte, ca și în viață, nu-i bine să vii, să pleci singur.

Se vede că punerea în scenă a spectacolului a implicat o muncă de echipă. Adaptarea spațiului de joc a implicat ingeniozitate: regizorul tehnic Lucian Hânțescu a redimensionat scena cinematografului, gândind-o ca pe un studio intim, apropiat, captivant, iar luminile și sunetele au creat ambientul necesar al temporalității și spațialității dramatice.

Coregrafia Victoriei Bucun, ca în toate reprezentările, a fost la înălțime. Coloana sonoră –  inspirată: muzica orientală veche deschide și închide spectacolul într-o atmosferă arhaică, iar bătăile de toacă aduc jocul într-un cotidian autohton, al rugăciunii, al invocărilor prin sunet. Într-un alfabet al sunetelor, cunoscut doar de Iona, și posibil de Dumnezeu, Iona se roagă.

La capitolul sonorizare, remarcăm vocea exterioară (care sugerează prezența mamei), ce se face auzită atunci când se impune un anumit tip de dialog, acolo unde Iona obosește să întrebe și să-și răspundă, acolo unde se cere un ton suav, blând, plăcut, un ton care să echilibreze stările de spaimă, nebunie, depresie, deznădejde, isterie, frică, miraj. Miraj, în mijlocul apei, ca în mijlocul deșertului.

Și nu în ultimul rând, amintim prezența îngerului păzitor, interpretat de actorul Petruț Butuman (dedublarea lui Iona), parcă și el afectat de un bipolarism sentimental, pe de o parte, obedient în misiunile sale malefice: ispitește, provoacă, atrage în cursă, propune mărul, pumnalul, frânghia și, pe de altă parte, ocrotitor, grijuliu, iertător, își ia jumătatea în brațe, o leagănă, o adoarme, o învelește, îi pune perna sub cap.

La Teatrul „Mihai Eminescu”, pe scena cinematografului „Unirea” s-a mai născut un spectacol și este tot mai bine. Spectatorule, vino să te îmbogățești din bogăția lui Iona!

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News