O rubrică realizată de Vasile Iftime, scriitor:
Se crede că o cronică este binevenită după premiera unui spectacol (la cald), întrucât actorii, îmbrăcați în pielea personajelor, încearcă să dozeze emoțiile, energia, determinarea cu care urmează să se transpună în rol, printr-un autocontrol riguros, printr-o interpretare canonică.
La premieră, căutările sunt mai intense, exprimările mai expresive, interpretările mai nuanțate, jocul în sine mai riguros. Însă, pe măsură ce piesa se rejoacă, inevitabil are loc o contopire de personalități, de caractere, de temperamente între personaje și actori, deci implicit o stare de confort în noile identități. Iar spectatorului avizat de teatru îi place să urmărească tocmai această stare de locuire definitivă în noua identiate, astfel încât, întâlnid actorii pe stradă, să îi salute: „Bon jour, Orgon, Silvi, Dorian, Mario, Lizet, Victoire!”
Pentru că, după a doua, a treia interpretare, personajele refuză să mai plece din inima actorilor, și astfel, dacă s-ar inventa un aparat de măsurat empatiile, sigur în ADN-urile actorilor Sorin Ciofu, Cezar Amitroaie, Lidia Uja, Răzvan Amitroaie, Silvia Răileanu, Petruț Butuman s-ar descoperi urme pronunțate ale personajelor: Domnul Orgon, Mario, Silvia, Dorian, Lizet, Victoire.
Dacă, după două, trei spectacole, cineva ar amprenta regizorul artistic și ar confrunta respectivele amprente cu cele din baza de date a dramaturgiei mondiale, nu pe Alexandru Vasilachi l-ar identifica în semne, ci pe Pierre de Marivaux.
„Cel mai important comediograf postmolierean, Pierre de Marivaux, și-a asigurat posteritatea, prin ceea ce reușise să aducă nou în comedia vremii, o coloratură psihologică și o anume profunzime a ideilor în ciuda scânteierilor aparent superficiale în jocul dialogurilor și al situațiilor, un rafinament al expresiei teatrale și o finețe a sentimentelor, într-un cuvânt un stil cu totul particular, în care curiozitatea cumpănită și subtilitatea glumeață, tonurile vaporoase și nuanțele discrete, înlocuiesc ceea ce promovează comedia până la Marivaux”, afirmă Costin Tuchilă (în „Clasicii dramaturgiei universale”).
O opțiune actuală pentru stilul de mătase al lui Marivaux, o opțiune pentru dramaturgul ce rafinează, inconfundabil, sentimentul și expresia, însemnând nu doar anumit fel de a te exprima, ci și un anumit fel de a simți presupune un semn de respect față de teatrul universal, precum și o cale de sensibilizare a cotidianului tributar secolului XXI printr-o conectare artistică la eleganțele, grațiile, regulile, frământările, clișeele ce dominau o familie burgheză a secolului XVIII.
Regizorul artistic Alexandru Vasilachi, în spectacolul „Îmbătați de dragoste”, prin readaptarea textului și a personajelor, aduce atmosfera marivauxiană mai aproape vremurilor noaste, anulând un interval de trei secole, pentru a face povestea de dragoste mai actuală, mai credibilă, mai palpitantă. Iar pentru ca acesta să nu fie percepută ca un joc sentimental, pe măsura demantelării actului artistic, regizorul ne propune un joc al măștilor triste ce, treptat, metamorfozate de fiorii dragostei, se fericesc reciproc, devin naturale, firești. În final, anulând artificialul, personajele devin naturale, împlinite, desăvârșite. Un joc al dragostei și al întâmplării, ce stârnește pasiuni, revolte, schimbă reguli, readuce reguli. Astfel încât, odată cu renunțarea la măști, povestea intră într-un deznodământ firesc și pasional.
Orgon, bătrânul șugubăț, părinte a unei fete de măritat, trage sforile pentru buna înțelegere a tinerilor îndrăgostiți. Și pentru că ambiguitatea este apanajul artei, regizorul a ales să se situeze în acest perimetru, lăsând niște portițe deschise pentru interpretări individuale. Cezar Amitroaei, interpretându-l pe Orgon și respectând gândul regizoral, l-a dus mai departe într-o înțelegere echilibrată, pendulând între realitate și vis, între joc și gravitate, între glumă și seriozitate. Astfel, actorul ne ajută să descifrăm personajul prin grija părintelui față de fiica sa, dar și printr-o anumită, diavolească bucurie de a încurca și descurca ițele spumoasei intrigi amoroase. El este un fel de dirijor pentru o întreagă orchestră, dar și pentru fiecare instrumentist în parte.
Foarte bune și celelalte interpretări actoricești. Spontană, cu mult farmec, marcând nuanțele unei evoluții sufletești alerte, Silvia Răileanu ne oferă o Silvie foarte agreabilă, de o feminitate plăcut agresivă, cuceritoare, convingătoare atât în poziția de slujnică cât și de nobilă. Sorin Ciofu este un Dorian năucit de frumusețea femeii jucând excepțional dubla identitate a personajelor. Răzvan Amitroaei conturează personajul său arlechin, marcând cu seriozitate dramatismul condiției sociale a acestuia. Petruț Butuman îl poartă cu agilitate pe Mario, un personaj mai puțin implicat, parazitar social, salvându-l de la insignifianța scenică. Lidia Uja interpretează un personaj complex, adaptându-se impecabil la contexte și la situații. Un ludic plăcut, am spune, o joacă de-a dragostea într-un mod nonșalant, adolescentin, dezinvol. Lidiei Uja, prin personajul interpretat aminitit, oarecum, de Lolita lui Nabakov.
Actorii au știut să pună măsura și accentul necesar în definirea personajelor, ceea ce a facut ca atât comedia, cât și tensiunea dragostei să producă suspans. Actorii au conferit viabilitate personajelor prin accentuarea stării de confuzie și incertitudine generată de regulile sociale.
Alexandru Vasilachi construiește fiecare scenă cu o atenție distributivă, adăugând acolo unde este cazul un plus de energie, sau împăcând contrarii: momente de maximă sensibilitate, tandrețe, romantism. În unele scene regizorul calmează, spectacolul mizând pe eleganță, spontaneitatea și ambiguitatea lăsând dialogurile să dea adevărata măsură a ceea ce trebuie să fie întregul; în altele, prin dinamizare, spectacolul devine mai antrenant, mai energic, mai alert, mișcarea în sine puncând prin expresivitate și sugestivitate. Și pentru că nevoia de râs dictează uneori stilul unei reprezentații, fiind chiar cazul celei de față, buna dispoziție a fost la ea acasă.
Un spectacol ce se cere revăzut, un spectacol complex, la care a lucrat cu profesionalism întreaga echipă, Victoria Bucun punctând în acele momente în care jocul scenei cerea grație, romantism, gingășie. Astfel, mișcarea a integrat perfect spațiul în care povestea a căpătăt credibilitate, iar spațiul, firește, a purtat marca maestrului Mihai Pastramagiu.
Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News