O rubrică realizată de Vasile Iftime, scriitor:
„Locuim cu toții pe o planetă pe care ne chinuim în fel și chip și uităm unii de alții, uităm că suntem colocatari în acest spațiu. La scară mică, în comunitățile noastre mai reduse ca proporții, trebuie să învățăm să trăim împreună, respectându-ne unul pe celălalt, ajutându-ne, pentru că așa suntem construiți, să trăim în comunități.
Avem obligația de a face aceste comunități din ce în ce mai viabile, mai eficiente, pentru ca stilul și calitatea vieții să fie cât mai bune pentru fiecare.
În același timp, percepem comunicarea drept un fapt simplu, de la sine înțeles.
În realitate, gândim fiecare extrem de personal, vedem doar propriul punct de vedere pe care dorim să-l impunem celorlalți – aceasta pe fondul convingerii că doar noi avem dreptate – o conduită care – evident – este împotriva comunicării”, motivează intenția de spectacol regizorul artistic Horia Suru.
Planeta regizorului artistic Horia Suru, în spectacolul „Ciudat imobil”, redusă la scară mică, încape o lume diversă, pe cât de monotonă, pe atât de tragică, uneori prinsă într-o dinamică browniană, alteori amorțită într-un static al lehametei, al nepăsării. O lume pestriță, expusă într-un alb general, un alb persistent și excesiv, ironic, sarcastic, enervant: albul imobilului supraetajat, al noptierelor, lămpilor, scaunelor, băncii și, nu în ultimul rând, al ținutelor actorilor, proiectând parcă dimensiuni angelice. Astfel încât se poate spune că, prin acest exces de purism, Horia Suru sugerează coborârea celestului în urbanul autohton sau – de ce nu? – ridicarea acestuia, cu tot cu decor, deasupra norilor. Intenția sa nu este de a aminti cumva de lumea transparențelor lui Nichita, chiar dacă culoarea uniformizează și, implicit, echivalează ponderabilul și imponderabilul deopotrivă.
Prin albul dus până spre descompunere, prin apariția și dispariția de/în nicăieri a personajelor, prin dialogurile fără sens și lipsite de secvențe dramatice, care induc atmosfere suprarealiste, Horia Suru ne propune un alt fel de Dumitru Solomon decât cel cu care, posibil, unii spectatori erau obișnuiți de pe vremea Galelor de umor ale Televiziunii Române sau a Undelor vesele ale Radiodifuziunii Române.
Viziunea de excepție a regizorului artistic a întregit câteva texte ale dramaturgului Dumitru Solomon într-un anume spațiu și timp, făcându-le să interfereze între ele, dându-le un numitor comun, să-i spunem, microsocietate urbană cu toate angoasele ei.
Astfel, în interiorul sau în preajma unui imobil ciudat, niște exponenți sociali nu prea își găsesc locul, starea, echilibrul, sensul, chiar îmbrăcați fiind în piele de înger sau de pește, chiar ridicați deasupra norilor sau coborâți într-un subsol lacustru.
Dialogul lor este, în mod voit, incoerent, ilogic, fără substanță, mistificat sau dus în derizoriu. Personajele sunt gândite a fi afazice, lipsite de concordanță între gândire și faptă, având deficiențe în a se exprima, cu atât mai mult în a comunica între ele.
Prin respectivele identități, prin decor și prin scenografie (o lume simplă cu obiecte ce domină personajele), prin tușele de umor sarcastic, prin atmosfera de dezordine generală, prin lipsa răspunsului așteptat, prin uzitarea aceluiași cuvânt sau expresie atât în situații banale, cât și în momente existențiale, și prim multe alte modalități, regizorul artistic, aduce în prim planul scenei și, finalmente, în sufletul spectatorului un excepțional spectacol al absurdului.
În textul de prezentare, regizorul artistic vorbește și de obligații față de microsocietate. Mesajul este însă încifrat, creându-i spectatorului o anumită stare de expectație: după lectura îndemnului moralizator, te aștepți să descoperi, în spectacolul Ciudat Imobil, un anumit tip de societate responsabilă pentru un bine comun, o dispoziție comună, o pace comună, cel puțin la nivel de concluzie finală. Dar scenele se succed, reliefând, fiecare în parte, cotidianul cu angoasele și belele lui, fără a oferi formule de echilibru, fie ele și pe orizontală. Nici măcar în ultimul episod, regizorul nu ne oferă acea ecuație definitivă a confortului, chiar dacă între timp locatarilor le-au crescut aripioare, coadă despicată, solzi și pot respira în apă, înota, zbura. Scena de final este, de altfel, un corolar al spectacolului: nimic mai absurd decât să te închizi într-un subsol lacustru, să vezi cum crește apa, să simți cum te transformi și să repeți ostentativ: „Ne-am adunat aici, că să găsim o soluție cum să ieșim”. Iar în acest suicid asumat să ți se alăture solidar toți locatarii imobilului confort sporit.
Ingenioasă este ideea de a promite tihna și de a oferi impaciența. Astfel, în interiorul imobilului, în prejma sa, în stradă, personajele își consumă obsesiile, neliniștile, singurătățile, într-un cuvânt, nebunia dusă până la paranoia, până la demență și nicidecum liniștea, pacea, buna dispoziție a unui imobil.
Personajele gândite de Horia Suru sunt, în genere, triste, zgârcite, geloase, fricoase, claustrofobe, obositoare, meschine, arogante, insolente, egocentrice, lugubre. Doar cuplul tânăr, care „amenință” din când în când că pleacă altundeva, distonează oarecum cu restul locatarilor. Ei parcă nu sunt de acolo, ei nu au nevoie de acel (dis)confort imobil.
Aparent, personajele îmbrăcate în alb impun o notă de firesc, de echilibru cotidian: personajele comunică, sunt gălăgioase, revoltate, emit și pretind soluții unele de la altele, impun și acceptă reguli, astfel încât, aparent, această dispoziție de conlocuire definește o normalitate acceptată de comun acord, pe care numai un nebun este în stare să o dărâme, să îi dea foc. Dar se pare că doar nebunul vede cu ochii minții dincolo de timp și spațiu, că singura soluție este să caute un chibrit și să aprindă imobilul bântuit de stafii. Nebunul poate fi Nero, imobilul ciudat – Marea Romă. Nimic mai absurd decât să urci pe zidurile cetății pentru a-i vedea marginile sau să o măsori cu pasul, apoi, fericit, să îi dai foc.
Dar până să ardă sau să fie inundat, sau descompus pe verticală (parcă ridicat la cer), de acel confort sporit al imobilului, căruia i-au dat viață, s-au bucurat, l-au blestemat și l-au luat cu ei în altă dimensiune imponderabilă actorii: Alexandra Acalfoae, Alexandra Vicol, Alexandru Dobynciuc, Bogdan Muncaciu, Cezar Amitroaei, Daniela Bucătaru, Dragoș Radu, Florin Aionițoaei, Gheorghe Frunză, Ioan Crețescu, Lenuș Moraru, Vali Popa. Ei au fost beneficiarii confortului ciudat al i(mobil) propus de regizorul artistic. Și prin prestanța actului actoricesc, au demonstrat încă o dată că viza lor de reședință este bine determinată, că pe cartea de identitate, în dreptul domiciliului, e trecut: Ciudat Imobil – scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani. Iar în acel timp și spațiu, în acea dimensiune incertă a absurdului, gândită de regizorul artistic, Horia Suru – laureatul din anul acesta al Premiului Uniter pentru regie –, alături de personaje, te afli și tu, dragă spectatorule.
Remarcabila scenografie a maestrului Pastramagiu a consunat cu viziunea regizorului artistic. Clădirea urbană, supraetajată, era compusă și descompusă de niște îngeri în salopete albe, care întregeau un puzzle pe verticală, când vieților li se atribuiau dimensiuni intime, sau pe orizontală, când, pentru a deveni spațiul bârfelor, casa scării era depărtată sau apropiată de structura imobilului. Un plus de regie a dat și proiecția luminii albe din plan vertical, de parcă unei luni albe, strecurate prin ceață, i se permitea să lumineze obscur (atât cât să nu se rătăcească locatarii), creându-se un perimetru incert al (dis)confortului urban. Scenografia a fost întregită și prin banca solitară, parcă bolnavă de lombosciatică, suferindă de singurătate, ce promitea evadarea din ireal, deși mai nimeni nu o lua în seamă. Ea exista pentru amfitrionul, locatarul Vali Popa, care își privea proprietatea dinafara zidirii, hodinea câte puțin pe ea, atât cât să-și arunce lasoul în larg, deși nu mai avea nimic de vândut, nimic de cumpărat. Banca mai exista și pentru cei doi tineri grăbiți, care, nepăsători, o percepeau ca pe o bornă ce delimita spații, ca pe un punct oarecare, de unde doar se pleacă.
În Ciudat imobil, maestrul Horia Suru oferă rețete de îndulcit întunericul sau de condimentat clipele oamenilor singuri, chiar dacă singurătatea se consumă în doi, în trei, chiar dacă singurătatea le este oferită la comun. Iar în singurătate viața și toate ale ei sunt iluzii: cămila, luna, autobuzul, casa, funia, telefonul… și gravitația este iluzie, și imponderabilitatea, de asemenea.
Datorită acestor și altor motive, regizorul artistic justifică: ,,O comunicare devine reală doar atunci când se exprimă mai multe puncte de vedere – acestea fiind puse în dezbatere. Rezultă că trebuie să avem grijă permanent că, în afara propriului eu, a propriului ego, există și un punct de vedere al celuilalt. Abia atunci când se pun în discuție toate sugestiile formulate, cred că se realizează, cu adevărat, un început al comunicării!”
Pe scena Teatrului „Mihai Eminescu”, sâmbătă, a fost SPECTACOL. Un început de stagiune remarcabil: un regizor artistic top 1 – UNITER 2022, care, secundat de asistentul său, Ele Nistor, ne-a oferit un spectacol de teatru al absurdului, lăsându-ne liberă interpretarea și înțelegerea fiecărei scene în parte.
O trupă de actori despre care nu se poate scrie decât la superlativ s-au dăruit pe scenă. În spatele scenei, o echipă ce a funcționat sincron. Și, nu în ultimul rând, câteva sute de spectatori fideli ce au ales să fie și ei parte din spectacol.
Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News
