O rubrică realizată de Vasile Iftime, scriitor:

Dacă aș fi Dumnezeu, aș da poruncă ca toate cererile în căsătorie să se întâmple în luna martie, odată cu trezirea copacilor. Privim pe fereastră și ne surprind mugurii unui zarzăr desfăcuți peste noapte, doi câte doi, și, inevitabil, această desfacere o căutăm în noi, această desfacere o asociem cu inimile noastre și ele parcă prinse  într-o predispoziție vegetal-conjugală.

Dacă aș fi Dumnezeu, aș da poruncă ca primăvara, în luna martie, fiecare bărbat să își ceară pentru încă un an în căsătorie soția și, așa precum natura se repetă, să ne repetăm și noi, uitând să numărăm anii.

Teatrul „Mihai Eminescu”, în luna martie, anul acesta, a repetat de câteva ori acest ritual și mereu  a fost ca la început, și mereu spiritul lui Cehov a animat sufletele actorilor și ale spectatorilor deopotrivă.

Clasicul text al lui Anton Cehov, „Cerere în căsătorie (poiana boilor)”, farsă într-un act, aduce în fața publicului o întâmplare pe cât de simplă, pe atât de amuzantă: Ivan Vasilievici Lornov, interpretat de actorul Radu Dragoș, emotiv, ipohondru, senzitiv, își ia inima în dinți, își calcă pe suflet și vine să ceară mâna frumoasei și temperamentalei sale vecine, Natalia Stepanovna, interpretată de actrița Silvia Răileanu. Și pentru că acest act trebuie consfințit  și pentru că binecuvântarea părinților întărește casa fiilor, în scenă se cere cel puțin un al treilea protagonist, tatăl Nataliei, posibilul socru, Stepan Stepanovici, rol interpretat de inegalabilul Cezar Amitroaei.

La început, totul pare simplu pentru tânărul pețitor: frac, joben, flori, cadouri, patefon, două moșii alăturate, două persoane trecute de vârsta care îți permite să mai faci și mofturi și disponibilitatea unui tată (socru). Doar că, pe lângă toate acestea, mai ai nevoie și de puțin curaj.

Actorul Radu Dragoș este corespondentul ideal al personajului Lornov: actorul se transpune într-atât în personajul său, încât avem convingerea că după spectacol încă se mai crede stăpânul moșiei poiana boilor, că după spectacol ia cu sine câinele de vânătoare (cel mai bun câine de vânătoare), Ugadai, și împreună cu contele și câinele acestuia, Razmahai, pleacă la vânătoarea de cocoșei.

Actorul Radu Dragoș duce cu sine un convingător bagaj de mijloace actoriceşti pentru a sugera, a nuanţa uimirea, consternarea, furia, stângăcia. Peţitorul timid ştie la nevoie să fie hotărât şi demn, fără a aluneca pe panta frivolităţii gestuale ori a vehemenţei trucate. El este plauzibil, fără a fi strident, şi credibil, fără artificiozităţi gratuite.

La început, totul pare simplu pentru  Ivan Vasilievici Lornov, doar că,  dincolo de faptul că are o inimă cam becisnică, suferă și de un exces de timiditate ce, posibil, tot de la inimă i se trage, iar actorul care joacă respectivul personaj imită cu brio timiditatea adolescentină, bolnăvicioasă, stângăcia, sfiala…

Și pentru că scopul scuză mijloacele, și pentru că un așa scop (temperamentala, frumoasa, gospodina Natalia Stepanovna) motivează, provoacă, justifică, ademenește, iată-l pe timidul Lornov făcându-și curaj și născocind pentru început fel de fel de subiecte de conversație: despre cum este vremea, despre coasă, despre rod, dar, în final, în loc să se fericească de inițiativa sa, se împotmolește în contradicții meschine.

Și totuși, scopul este Natalia, personaj însușit până la cel mai mic detaliu de Silvia Răileanu. Prin felul ei de a interpreta, actrița conferă consimilitudine și substanțialitate personajului, astfel încât, urmărind-o, tinzi să afirmi că identitatea actorului ține de joc, și nu de viață. Că personajul a fost creat pentru ea, că se poate pune semnul echivalent între cel jucat și cel ce joacă un asemenea rol unitar. Un contur feminin reuşit, un farmec al omenescului nefardat, o curgere inexorabilă.

Și totuși, când este vorba de moșie, scopul nu îngăduie niciun compromis, cu atât mai mult când se discută despre onoarea vânătorului și despre câinele său. Și chiar dacă Natalia nu este singură, chiar dacă orgoliul ei de fată trecută prin viață este susținut și alimentat de bătrânul Stepan Stepanovici, Lornov nu este dispus să amestece lucrurile. Totuşi, în sinea sa, personajul implicat până la leșin în nebunia contradicțiilor spune:  pentru o așa investiție merită să te sacrifici puțin.

Este știut, înainte și mai ales după evenimentul nupțial, sunt momentele cele mai prielnice pentru a se clarifica anumite neînțelegeri între socri. Iar în virtutea acestor obiceiuri, protagoniștii noștri uită că, de fapt, rolul este de a consimți, a accepta, a iniția un parteneriat conjugal. Uită ce este prioritar, dar își amintesc de anumite conflicte ce trenează de cel puțin trei generații. Protagoniștii noștri, precum niște copii, se ceartă de la jucăriile devenite comune în virtutea jocului de-a viața.

Noroc că, așa cum se spune, cel mai în vârstă, cel mai înțelept cedează, conștientizând că, de fapt, în urma acestei combinații, cel puțin din două motive trebuie să se fericească: moșiile lui Lernov vor fi și moșiile lor, Natalia, fată bătrână, va avea, în sfârșit, bărbat.

Înțeleptul, și în același timp șiretul, Stepan Stepanovici, interpretat de actorul Cezar Amitroaei, impecabil în rolul său paternalist, reușește să mențină echilibrul între intenție și principiu, între morală și nevoie..., dar, pentru că trebuie să își mărite fata, dar pentru că nu poate abdica de la câteva principii ale odraslei sale, caută soluții și, în cele din urmă, împacă limitele. Pentru actorul Cezar Amitroaei toate rolurile sunt fundamentale: actorul mereu urcă pe scenă pentru a-și juca rolul vieții sale. Complexitatea personajului, acuitatea trăsăturilor caracterologice ale acestuia, adâncirea motivației psihologice reliefează o personalitate actoricească pe măsură, cu disponibilități interpretative, cu putere de pătrundere, de întrupare, de însuflețire.

„Cerere în căsătorie” de Cehov este un studiu dramatic despre oamenii singuri – de unii singuri, singuri –  împreună, oameni confuzi, obosiți, tributari canoanelor societății, oameni care nu-și mai găsesc locul și echilibrul nici măcar pe propriile moșii. Și chiar dacă singura lor dorința este de a-și trăi viața alături de cineva, de a se implica serios emoțional într-o relație, piedica  în calea fericirii lor este însăși natura lor, felul lor de a fi.

„Cerere în căsătorie” vine în completarea piesei „Ursul”. Astfel, dacă în prima lucrare doi tineri trec, fără să-și dea seama, de la starea de conflict şi ură la iubire pasională, în „Cerere în căsătorie” lucrurile sunt duse şi mai departe. A. P. Cehov ne propune iniţiativa, aparent lăudabilă a lui Ivan Vasilievici Lornov, de a se însura cu fiica vecinului său. Însă departe de romantismul şi armonia care se presupune că ar trebui să guverneze un astfel de moment unic, cei doi potenţiali miri se ceartă aprig din motive derizorii. „Cerere în căsătorie” și „Ursul” sunt două piese ce pot alcătui un întreg, două piese ce ar putea fi întregite într-o singură regie, distribuție, scenografie, două piese convergente către aceeași idee artistică care se completează și se îmbogățesc reciproc.

„Cerere în căsătorie” oferă o perspectivă conjugală de tip alianță liber consimțită, un pact, un contract, o asociere, o uniune, un armistițiu, ce nu necesită neapărat implicarea sentimentală a posibililor însurăței atâta timp cât intenția se bazează pe pragmatism. Iar până la acordul final, până la un „da” hotărât, Cehov ne oferă o negociere susținută de contraziceri, respectând suprema regulă a comerțului: „cerere și ofertă”.

Regizorul artistic, regretatul Mihai Donțu, și-a construit spectacolul, după cum declară într-un interviu, plecând de la următoarea formulă: „Prin versiunea scenică propusă  transform tragismul situației, tratat într-o formă comică, în comicul unei situații tratat într-o formă tragică”. În rest, o poveste ce-și are ca laitmotiv cuvântul pământ, pământ ce nu aparține niciunuia, dar, cu toate acestea, provoacă câștiguri sau pierderi, căsătorii sau divorțuri, pace sau război. Regizorul artistic, prin succederea celor câteva scene, aparent simple, conferă unitate, ton și stil spectacolului. Se observă munca secvențială, dar și gândirea sintetică, de ansamblu. Eliminarea detaliilor inutile conferă aerisire și spațialitate scenei.

Regizorul artistic a mizat pe sarabanda  contrazicerilor, în care cuvintele la un moment dat nu mai sunt destule pentru a exprima posesivitatea și orgoliul personajelor.  Și pentru ca agitația să degenereze în furie și pentru ca furia să fie expresivă,  mimica, fizionomia, chipurile, expresia corporală –  toate acestea au avut rolul de a întregi tablouri tumultoase, efervescente, fierbinți. Regizorul a creionat personaje pe cât de comice, pe atât de nervoase, aceste predispoziții suprapunându-se uneori. Spectacolul, în ansamblu, propune un tonus vesel, regizorul contând, înainte de toate, pe jocul actoricesc dezinvolt, spumos, un pic șarjat, pe efectul umoristic rezultat din gest, din acțiune, din situație.

De toată lauda este și montarea scenică a maestrului Pastramagiu. Din conceptul său,  simplu, fără elemente inutile, concentrat, punctual, transpare spiritul cehovian. Un decor de-a dreptul sugestiv, expresiv și provocant, un decor asimilat timpului și spațiului scrierii.  Spiritul inefabil al marelui dramaturg se regăsește în respirația scenei.

„Cerere în căsătorie” este un spectacolul în care se împletesc, în care sunt complementare comicul de situații și comicul de caracter. Personajele sunt schițate în câteva tușe inconfundabile de către dramaturg, sunt însuflețite de către regizorul artistic, sunt oferite actorilor. Actorii au libertatea de a completa contururile propuse cu particularități verosimile. Altfel spus, pe scenă, în virtutea spectacolului, actorii își autoprovoacă fantezii histrionice pentru tine, spectatorule, care ai libertatea de a face un studiu de caz din aceste tulburări de personalitate sau de a te lăsa captat în povestea lor. Un spectacol ce reliefează, folosindu-se de mijloacele comediante, vulnerabilități și mai puțin sentimente conjugale.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News