O rublică realizată de Vasile Iftime, scriitor:

,,Casting… Casting… Casting…” toată viața este un casting, spune dramaturgul Lucian Băleanu. ,,Casting… Casting… Casting…”, toată viața este un casting, repetă personajul interpretat de actrița Ella Nistor, în timp ce narează epizoade de viață și de scenă. De fapt, unele și aceleași. Într-adevăr, casting, concluzionează spectatorul contrariat… să aplaude, să ofteze?… Spectatorul propriului spectacol, spectatorul propriei scene. „Noi toți trecem viața printr-un casting fără sfârșit”, spune într-un interviu, regizorul artistic Alexandru Vasilachi. Viața, un contur în care încercăm să ne potrivim zilele ca pe niște piese de puzzle, un șotron în care încercăm să locuim tot mai mult, tot mai bine și, dacă se poate, cu fața spre lumină.

Șotron aș numi acest joc, în care repetăm, obosiți, fel de fel de formule de poziționare față de noi, față de ei, față de El. Casting este o scriere despre astfel de formule caleidoscopice, o enciclopedie de idei, stări, imagini, tablouri, intrigi. Casting este o scrisă despre trăiri, despre conturarea universului particular prin emoție. Casting este un joc de-a viața care se adresează atât amatorului, cât și eruditului, iar dramaturgul Lucian Băleanu și-a construit piesa parcă în virtutea acestor coduri de idei cortazariene în care simbolistica încifrează mesajul atât cât să-i asigure o nuanță de mister interior, de așteptare.

Astfel, balaurul cu trei capete, motivul în jurul căruia se construiește textul, nu este un personaj din basmele lui Ispirescu, din literatura populară sau din mai știu eu ce reprezentări video, cu capete înfricoșătoare, cu limbi de foc, cu dinți de ferăstrău, etc. Capetele balaurului sunt, de fapt, proiecții ale vieților unora în viețile altora. Personajul interpretat de actirța Ella Nistor, în monologul său, amintește de trei astfel de reprezentări, așa cum indică textul scris și atât cât să fie în ton cu o anumită numerologie folclorică…Urmărind însă spectacolul – o multiplicare nesfârșită de neîmpliniri, decepții, putem concluziona că dramaturgul, de fapt prin această cifră nu a impus o limită, un până aici se poate, ci, mai degrabă, a sugerat o stare de continuitate, perpetuare, permanentă a dramelor existențiale. Iar actrița Ella Nistor, impecabilă, prin monologul său, prin interpretarea sugestivă, prin mimică, prin expresivitate, prin rostire, prin inflexiunile vocale, prin mișcare, a accentuat perceperea respectivelor stări. Iar actrița Ela Nistor, ne-a făcut părtași la neîmplinirile personajului.

Casting și de la capăt, casting… speranța moare ultima… Întâi a fost Cuvântul și apoi viața. Casting și atunci când în apa botezului, în cămașa de mire, în cea din urmă cămașă, cineva încearcă să lege, să dezlege destine.  „Destinul actorului de teatru, spune Dramaturgul Lucian Băleanu, mi s-a părut dintotdeauna fascinant. Este un miracol, similar manifestărilor sacrului în lumea noastră profană, dar și tragic deopotrivă. Actorul are această uluitoare capacitate a unui Demiurg, de a recrea universul, de a reconfigura datele lumii concrete, și, prin aceasta, de a ne transporta pe noi, spectatorii, într-un univers paralel”. Destinul actorului de teatru, pe cât de visător – pe atât de tragic, pe cât magic – pe atât de naiv, pe cât de magnific – pe atât de decimat în ale sute și sute de destine.

Astfel, se poate spune că, duminică seara, pe scenă, în sală, în culise, fiecare în felul lui și-a trăit propria dramă mimând fericirea; duminică seara, regizorul artistic Alexandru Vasilachi ne-a invitat dincolo de oglindă, să ne spunem povestea sau să îmbrăcăm,  fie și măcar de probă, pielea celui care își exhibiționează dramele. Oglinda reflectă realitatea după cum suntem dispuși să o acceptăm. Oglinda lui Mallarmé în care căutăm mereu altceva decât ceea ce suntem și prin care trecem și din care ne întoarcem și iarăși trecem să ne găsim. În seara aceasta, am trecut cu toții dincolo. Pe această axă și-a gândit regizorul artistic spectacolul: asculți povestea – te transpui în poveste – trăiești povestea – constați că povestea respectivă este și povestea ta.

Și dacă ai rămas acolo, spectatorule, și dacă haina te încape și te simți bine în ea, și dacă rănile ei nu te dor, înseamnă că porți același număr la suflet cu a celui de pe scenă, cu a celui care a gândit scena, cu a celui care a modelat personajul și a suflat peste…

Duminică seară, de la spectacol s-a ieșit în liniște, în timp ce pe scenă povestea se spunea în continuare, singură, fără sufleor, fără lumini, fără sunete. După spectacol, am avut sentimentul că nu pot vorbi și nu pot scrie despre ce am văzut, despre ce, cum și cât am simțit. („Pune un actor să-și joace viață pe scenă și inevitabil vei deveni complice bătăilor sale de inimă”, spunea Socrate…) Am urmărit spectacolul, am intrat în spectacol, am ieșit din spectacol, am intrat în lume… casting  și în urma mea s-au închis ușile lăsându-mă să mă caut undeva între punct și … de la capăt, undeva în intervalul infinit dintre două bătăi de inimă ale actorului.

P.S. În scrieile mele, voi folosi sintagma Scena tetrului Mihai Eminsecu indiferent unde vor avea loc interpretările artistice pentru că, înainte de toate Teatru Mihai Eminescu este o instituți ce nu trebuie indentificată doar din perspectiva unui spațiu fizic. Teatru Mihai Eminescu se cere și se vrea acolo unde îi este locul, în Teatru Mihai Eminescu.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News