Publicitate

O rubrică realizată de Vasile Iftime, scriitor:

Se poate scrie o cronică din perspectiva spectatorului, a individului care  a adunat bănuț lângă bănuț, pentru a-și cumpăra un bilet la teatru. Obosit de cotidianul tot mai apăsător, plictisit de mediocritățile zilei, măcinat de rutină serviciului, spectatorul a venit la teatru pentru a-şi lua doza de miracol, de visare, de fantastic…, iar banii din cer au fost un miracol împărțit, frățește, cu toţi cei din sală iar din suma de 750.000 de lire, și-a primit și el partea ce i se cuvine. Un miracol care, fie și pentru o oră și 20 de minute, i-a plasat pe toţi pe o altă orbită a existențialității. O viață fericită, prosperă este viața lipsită de griji, iar banii ar trebui să uniformizeze orizonturile. Bani, și nu oricum, mulți, toți deodată și acum, dacă se poate.

Se poate scrie o cronică din perspectiva unui spectator, și nu a unui câștigător la loto, a unui norocos moștenitor, știind că, cu banii din cer, poţi cumpăra, după ce ieşi din sala de spectacol, până la următoarea revenire, iluzii cât îţi încape inima. Pentru că așa suntem noi, iubitorii de teatru, ne place să ne hrănim cu fantasme, cu închipuiri, cu himere și acestea ne fac să ne simțim bine.

Publicitate

„Bani din cer”, o piesă sinusoidală, cu maxime de suspans, cu maxime de tensiune, cu maxime de relaxare… și totuși, fiind vorba de o comedie, firesc trebuia ca spectacolul să se termine într-un maxim fericit, și așa a fost. Banii au satisfăcut în egală măsură toți protagoniștii scenei, o mare familie, un viitor comun, fericit și prosper, departe, departe, tocmai în Buenos Aires…

După o avalanșă de schimbări de situație, într-un ritm alert, unde personajele se intersectează continuu, iar o minciună inițială ajunge la dimensiuni incontrolabile, ar trebui să ne așteptăm ca banii din cer să atragă prăbușirea morală, pierderea decenței, viclenia, dar nu, până la urmă, personajele ies din propriile încurcături, ca, în final,  să le surâdă bunăstarea.

„Bani din cer”, un spectacol ce, dincolo de tensiunea schimburilor de identități, de antitezele, de contradicții familiare și familiale, te provoacă să râzi, spectatorule, oricât de moralist ai fi, să râzi copios și să te întrebi: „Oare eu ce aș face într-o asemenea situație?”

Publicitate

Pe un fond muzical „Luna Mezzo Mare” în interpretarea lui Louis Prima și Keeli Smith, într-un ritm vioi, energic, ritmat, regizorul artistic Alexandru Vasilachi își începe comedia bulevardieră  „Bani din cer” a actorului şi dramaturgului englez Ray Cooney. Respectând obsesiile acestuia pentru farsele iscate din încurcăturile de situație, însă pornind de la premisa că farsa este mai apropiată de tragedie decât de comedie, Alexandru Vasilachi induce percepția contrariului. Astfel, intrigilor, suspansurilor, tensiunilor, prin recalibrare, li se atribuie tente parodice sau chiar deznodăminte comice.

Regizorul artistic, prin punerea în scenă a piesei „Bani din cer”, a ales calea de mijloc: pe de o parte, nu s-a abătut de la modelele dramaturgului, gândind piesa ca pe un puzzle de situații, remodelând personajele funcție de cerințele jocului, folosind decorul mai ales pentru a  delimita spații; și pe de altă parte, a adaptat modelele respective la firescul autohton. Astfel, jocul scenic, limbajul, expresia, atitudinea  păreau desprinse din cotidianul nostru de toate zilele. Mai precis, regizorul, artistic, așa cum ne-a obișnuit, a ajustat piesa dramaturgului Ray Cooney după nevoile de spectacol ale publicului de aici.

Astfel, umorului englezesc al lui Davenport, un fel de Colombo pensionar, interpretat de Gheorghe Frunză, i se atribuie valențe ale umorului nostru moldav; la fel și obiceiurile acestuia de a iscodi, de a șantaja, de a se adapta tuturor situațiilor favorabile capătă trăsături autohtone. Replicile scurte, ironice, sarcastice, sunt pline de un umor tăios, contondent, dur. Vicleanul Devenport știe să fie prietenos, serviabil, solidar, atunci când trebuie să fie, chiar dacă cu o mână face cruce și cu alta numără banii.

Publicitate

Nu știu cum se manifestă, nu știu cum se exteriorizează o englezoaică beată, știu însă că Dana Bucătaru, în rolul lui Jean Perkins, pentru mine, a fost cea mai veritabilă femeie bețivă văzută vreodată. Natural de beată, temperamental de beată, efervescent de beată. Iar în această predispoziție bahică, înainte de toate, este greu să-ți ții gura și cu atât mai greu să dregi busuiocul. Cîteodată replicile sale nu se înțeleg, actrița rostindu-le învăluit ca pe niște obligații pe care nu le percepe ca fiind absolut necesare, căci ce are de spus oricum se înțelege de la sine. Astfel, Doamna Jean Perkins rostogolește o minciună ca pe un bulgăre de zăpadă și minciuna se face mare, și minciuna se divide, și minciunile prind în complicitatea lor întreaga scenă, încorsetându-l până la sufocare pe domnul Henry Perkins, soțul ei.

Contabilul Henry Perkins stârneşte o avalanşă de situaţii neprevăzute, care mai de care mai comică şi mai absurdă, până la prăbuşirea tuturor viselor de mărire şi întoarcerea la statutul de umil funcționar, deznodământul uniformizând nevoia de reverie.

Henry Perkins a fost interpretat de Sorin Ciofu, expresivul Sorin Ciofu, așa cum ne-a obișnuit, mai ales impresionează în rolurile de stări în care implicarea afectivă, emoțională, dă valențe absolute tensiunii, fricii, panicii – sentimente de disperare, deprimare, dezolare, sporite mai ales de prezența lui Slater (Vali Popa), sergent detectiv, de data aceasta, un alt fel de Colombo, mai aproape de realitate. Singurul protagonist cinstit, incoruptibil, exigent, implicat și – vorba Magistrului Ursachi –„aceasta nu i-a folosit la nimic”, nici măcar la visare, în timp ce ceilalți protagoniști pipăiau în buzunarele lor biletele de Buenos Aires, el avea de rezolvat cazul. L-am văzut în alte reprezentări pe Slater amenințând cu un revolver, lui Vali Popa nu i-a trebuit o așa jucărie. A fost mai mult decât convingător în rolul său, un personaj perfect credibil.

Publicitate

Nu poate fi trecut cu vederea nici personajul Betty Johnjon (Lorena-Petronela Chiribuță), o tânăra doamnă distrată, împrăștiată, superficială, disponibilă pentru orice tip de combinații, care cu greu ținea pasul schimbărilor fortuite de identități, spre deosebire de Vic, soțul ei, actorul Răzvan Amitroaie, un personaj care excelează prin șiretenii, tupeu, obrăznicie, improvizație, umor jovial, caracteristici ce i se potrivesc ca o mănușă tânărului actor. Un cuplu ce îmbracă bine proverbul „cine se aseamănă se adună”,  un cuplu al replicilor scurte, directe și, în genere, fără de țintă.

Bill, taximetristul răgușit, bâlbâit, afazic, inițial chemat de Henry pentru a le urgenta evadarea din cotidian, își face simțită prezența pe toată lungimea poveștii, ba mai mult, prin bătăile repetate la ușă, amplifică, spaima soților, posibili dezertori. Taximetristul Ioan Crețescu încurcă și descurcă ițele identităților, sporește starea de confuzie, accentuează dramatismul și, în final – tocmai de la cine nu te aștepți! –, readuce marea familie pe culmile euforiei, din care, firește, își ia și el partea. Un rol mic, interpretat într-un mod inconfundabil, un personaj pe cât de comic pe atât de tragic fie și prin simpla sa prezență. Bill, poate singurul personaj căruia regizorul artistic nu i-a atribuit trăsături autohtone.

Nu în ultimul rând, amintesc de Petruț Butuman, actorul care și prin simpla prezență bine dispune publicul, rostindu-se pe sine. În această piesă este un simplu trecător, ce amplifică și, în același timp, forțează deznodământul.

Maestrul Mihai Pastramagiu și-a gândit scenografia plecând de la nevoia unui spațiu extins unde să se desfășoare actul actoricesc, să-i spunem livingul, și alte câteva spații izolate în care să dispară, din care să apară sau în care să fie puse în așteptare personajele. Spațiile interioare însumează locuința unei familii modeste, iar zidul exterior este limita dintre două lumi posibile: cea interioară, parcă o celulă cu dependințe, cea exterioară, promițând și permițând evadarea desăvârșită.

Astea fiind spuse, conchid că regizorul artistic și-a impus punctul de vedere în structura și în ritmul spectacolului, lăsându-le actorilor libertatea de a gândi și de a-și doza emoțiile, de a avea propria viziune asupra personajelor, de a relaționa cu ele și între ele, rolul său principal fiind acela de a armoniza sunetele în beneficul actului scenei și, implicit, al spectatorilor.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News