O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Cristian Pătrăşconiu, în „Ramuri” nr. 4 din 2020, publică un interviu cu Martin S. Martin, chirurg român stabilit în SUA. Una din întrebările puse este: „Unde e punctul sau zona de maximă criză în privinţa sistemului educaţional american?”. Martin S. Martin consideră că trei factori au dus la „ruperea filmului” cu tradiţia americană: „1. secularismul – critica religiei, falsa interpretare a principiului de neamestec al bisericii în treburile statului; 2. atitudinea antiamericană a noilor generaţii de educatori din colegii şi universităţi – în şcolile de stat nu se mai recită în fiecare dimineaţă, cum era regula, jurământul de loialitate pentru Statele Unite. (…) Unii profesori sunt cu adevărat convinşi de superioritatea ideilor de stânga, alţii fac tot ce pot să „mimeze” aderenţa lor la ele, aşa cum cei din generaţia mea repetau textele cu limba de lemn care ni se cereau în comunism, fără să credem în ele. E mai de bon ton să fii antiamerican decât patriot, să fii „de stânga” decât conservator; 3. corectitudinea politică – pe care istoricul englez Paul Johnson a numit-o „o boală mintală”, este o ideologie a frustraţilor, nemulţumiţilor care vor să blameze pentru mediocritatea lor orice altceva decât propria vină. Dar este şi va rămâne o cale periculoasă de a schimba felul de a gândi al oamenilor, un instrument de a submina criteriile riguroase de merit şi valoare pentru a face loc slăbănogilor plângăcioşi”;
Am citit, am reţinut: Răzvan Voncu: „Poezia este partea cea mai solidă şi, în acelaşi timp, mai originală a literaturii noastre”; Răzvan Voncu: „Poezia, astăzi, se găseşte, aşadar, într-o poziţie paradoxală. Continuă să fie la un înalt nivel estetic prin unele opere, precum o „regină” a literaturii, devenind, în schimb, o „cenuşăreasă” în ce priveşte difuzarea, receptarea, relevanţa publică a celor care o scriu”;
Alex Ştefănescu, la rubrica „Viaţă şi operă” din „Luceafărul de dimineaţă” nr. 4 din 2020, îl prezintă pe Petre Ţuţea. Distinsul critic reţine şi câteva adevăruri tăioase ale filosofului: 1. „Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa: Bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului!”; 2. „Am fost acuzaţi, noi ăştia de dreapta, că exagerăm puterea naţiunii. Toate popoarele fac aşa. Nemţii se consideră buricul pământului, englezii două buricuri ale pământului, francezii trei buricuri şi jumătate”; 3. „Social-democraţia e laptele bătut al comunismului”; 4. „Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun -, va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine”;
Marius Chivu, în „Dilema veche” nr 842 din 2020, reţine un punct de vedere al poetului Florin Iaru cu privire la manualele şcolare: „Pentru cine nu ştie, cu rare excepţii, manualele de limba şi literatura română sunt, vorba lui Creangă, cumplit meşteşug de tâmpenie. Ce au putut aduna între paginile lor autorii e o poveste de pe tărâmul celălalt. Adică texte ce nu pot fi citite fără să nu ţi se rupă fălcile de la căscat, fără dicţionar de termeni arhaici sau fără batistuţe pline cu mucii sentimentelor nobile, texte care nu ar fi primite, azi, nici la poşta redacţiei, nici pe un blog cu floricele, albinuţe şi păsărele, texte care nu interesează pe nimeni, de parcă ar fi scrise în persana veche. Pe scurt, manualele de română sunt cel mai mare duşman al cititului”;
George Apostoiu, în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 5 din 2020, reţine un citat din Eugen Simion despre Mite Kremnitz: „Într-o scrisoare pe care Elena Văcărescu i-o trimitea de la Paris lui Iorga, la 10august 1935, am găsit aceste rânduri care mă surprind. Le iau ca o reacţie de invidie – destul de frecvente printre femeile intelectuale -, fără să le contest ab initio: „În paginile dumitale intuiţia se împleteşte cu deducţia, deopotrivă de exacte. M(ite) K(remnitz) era o spioană pe care însuşirile ei intelectuale o împiedicau să pară suspectă. Şi-apoi, pe vremea aceea, nu se cunoştea adevăratul geniu al rasei germanice, care se aplică mai ales la spionaj… Mite K. lucra pentru Goluchowski ( ministrul de externe al Austro-Ungariei- n.n.) şi Bulow (fost ambasador al Germaniei la Bucureşti – n.n.), după cum desigur arată arhivele de la Viena” (Document semnalat de Andrei Pippidi în „Agenda literară”, 1985);
Cu interes citesc serialul despre viaţa şi opera unor scriitori, serial pe care, în „Luceafărul de dimineaţă”, Alex Ştefănescu îl susţine număr de număr. În „Luceafărul de dimineaţă” nr. 4 din 2020, criticul amintit caută să descopere personajele din unii scriitori. Titlurile puse incită la lectură: „Caragiale în rolul lui Trahanache”, „Eugen Lovinescu sau democraţia practicată cu graţie”, „George Călinescu era un om grăbit”, „Petre Ţuţea – profet şi măscărici” sau „Cum se juca Titus Popovici”;
Dan Ionescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 4 din 2020, ne atenţionează că se împlinesc 100 de ani de la apariţia romanului „Ion” de Liviu Rebreanu. Reţinem: „Pentru „Ion”, nucleul originar este scena cu ţăranul care îngenunchează şi sărută pământul: „Ion”, mărturiseşte romancierul, îşi trage seva dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul, jilav, lipicios. Ieşisem cu puşca la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului Prislop, am zărit un ţăran în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul, l-a sărutat ca pe o ibovnică…Scena m-a urmărit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie. Nici măcar n-am fost curios să aflu de ce a sărutat omul glia. M-a observat pe urmă şi el, căci prefăcându-se că e grăbit, a luat-o repede spre sat. Cu toate că nu-i văzusem faţa şi deci nu-l cunoscusem, aş fi putut afla cine a fost şi ce l-a îndemnat la acest gest atât de neobişnuit, dar, repet, m-a interesat numai ca o bizarerie, ca o ciudăţenie ţărănească”;
Ion Pop, în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 2 din 2020, preia un punct de vedere al lui Mircea Martin despre critica literară: „Nu înţeleg actul critic altfel decât ca participare, ca „experienţă”. Critica e una, indiferent de pretext, şi identitatea ei o dă efortul interpretativ. Pentru mine această participare presupune o încercare de identificare infinit repetată. Ţinta oricărei exegeze trebuie să fie aceea de a întâlni conştiinţa unei opere (nu pe cea a autorului) şi de a-i reda (sau atribui) o coerenţă semnificativă. Nu există critică în afara unei fidelităţi fundamentale faţă de operă, a cărei „deformare” (inevitabilă) e de dorit să se producă în punctul cel mai înalt cu putinţă”;
Martin S. Martin, întrebat de Cristian Pătrăşconiu cum este „omul recent” american, face o clasificare a acestuia: 1. omul recent american tradiţional – „deşi a trecut prin educaţia superioară, a rămas fidel valorilor americane din generaţiile anterioare: modestie, politeţe, muncă asiduă, respect şi atenţie pentru familie, responsabilitate în educaţia copiilor, decenţă în opţiunile politice, rezervă faţă de excesul de modernism, practică religioasă fără exagerări”; â
2. omul recent american modificat de educaţia superioară: „nu mai seamănă cu părinţii săi, pe care îi contestă. Nu vrea să se zbată prea mult, „visul american” îi este străin. A luat de bune toate poncifele instilate în mintea lui de profesorii de ideologie radicală neomarxistă şi este de acord să arunce cu uşurinţă acuzaţii nefondate despre cei care nu gândesc la fel ca el: rasism, sexism, retrograd, incorect politic”; 3. omul recent american indiferent: „care nu citeşte, are numai păreri preluate de la posturile favorite de tv. Şi de la blogurile de pe Facebook, este mediocru dotat şi colegiul nu l-a atras, nu a realizat nimic meritoriu şi a ajuns nemulţumit cronic. Răspunde cu entuziasm la ideile politice care promit „totul gratis”: ajutoare sociale, învăţământ gratuit, asistenţă medicală free, salariu social universal”; 4. omul recent american motivat şi obsedat de activisme: „ei sunt de toate felurile: antisemiţi, albi suprematişti, feministe care se dezbracă pentru proteste „toples”, antiglobalişti, anticapitalişti, antiFA, Trump-haters, gay-pride etc. Au apărut în ultimele generaţii şi se caracterizează prin intoleranţă, violenţă, refuzul dezbaterilor, afirmaţii nedovedite. Sunt proştii americani „încremeniţi în proiect” (vezi „Ramuri” nr. 4 din 2020)
Google News
