Actul de la 1 Decembrie 1918, care consfințea unirea Transilvaniei cu România, a deschis o nouă etapă în viața statului național, în dezvoltarea sa social-economică, în creația culturală, în afirmarea și schimbul internațional de valori materiale și spirituale, scrie AGERPRES.

Pe lângă înnoirile structurale în viața politica, economică și socială, cu o serie de reforme democratice, au avut loc schimbări profunde și în viața Bisericii Ortodoxe Române.

Prima îndatorire care revenea Bisericii în noua situație politică era aceea a organizării ei unitare, sub conducerea Sfântului Sinod din București, act necesar atât Bisericii cât și Statului.

Unificarea se impunea datorită faptului că modul de organizare și de conducere bisericească în diferitele provincii istorice ale țării era cu totul diferit. De pildă, în Biserica din vechea Românie se observa o dependență sau subordonare aproape totală față de stat, lucru care făcea ca viața bisericească să fie într-o permanentă instabilitate; în schimb, în conducerea eparhiilor se observa aproape un absolutism ierarhic.

În Bucovina, reunită cu România la 15/28 noiembrie 1918, conducerea Bisericii era supusă aparatului de stat austriac și a împăratului, iar prin ”fondul bisericesc” creat de Habsburgi, clerul, în genere, a ajuns la o situație materială deosebită, asemenea celui din țările apusene, fapt care l-a înstrăinat mult de credincioși.

În teritoriile de peste Prut (Basarabia), unite cu România la 27 martie/9 aprilie 1918, Biserica românească funcționa în forme tipic rusești, moștenire a absolutismului țarist.

Singură Biserica Ortodoxă din Transilvania și Banat avea o organizare corespunzătoare, cuprinsă în Statutul Organic al mitropolitului Andrei Șaguna, ale cărui principii de bază erau: autonomia față de stat și sinodalitatea sau colaborarea dintre clerici și mireni la conducerea problemelor bisericești. De aceea, numeroși factori de răspundere au cerut cu stăruință ca noua organizare bisericească să se orienteze după principiile Statutului Organic, în pofida opoziției unor ierarhi, profesori de teologie și preoți, care nu se puteau împăca cu ideea participării mirenilor la conducerea Bisericii.

La 17/30 decembrie 1919 a avut loc o sesiune extraordinară a Sfântului Sinod și a Consistoriului Superior Bisericesc la care au participat ierarhii din vechiul Regat și din provinciile unite, care au adoptat o declarație, în care se preciza: ‘Unirea națiunii române – cea din 1918 – să se extindă și asupra sfintei noastre biserici strămoșești, așa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a Banatului, a Crișanei și cea din părțile ungurene să alcătuiască o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Națională Română, a cărei autoritate supremă este Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale a României întregite’. (sursa: Academia Română Istoria Românilor – România întregită, vol. VIII, 2003)

În următoarea zi a reuniunii, la 18/31 decembrie 1919, episcopul Caransebeșului Miron Cristea a fost ales în scaunul vacant de mitropolit primat al României, iar la 19 decembrie 1919/ 1 ianuarie 1920 a fost învestit și înscăunat în noua demnitate.

Sub noul primat au continuat lucrările în vederea unificării bisericești, începute încă din mai 1919. Astfel, la 18 septembrie 1920 s-a întrunit la București așa-numita ”Constituantă bisericească”, formată din membrii Sfântului Sinod, din foștii miniștri de Culte, câțiva profesori de teologie și preoți de mir. Constituanta a ales din rândurile ei o comisie de 15 membri (ierarhi, profesori de teologie și mireni, ulterior au mai fost cooptați doi ierarhi și trei preoți), în frunte cu mitropolitul Miron, care să întocmească un proiect de Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române.

Între 24 septembrie și 2 noiembrie, Comisia a redactat un anteproiect de lege pentru organizarea Bisericii autocefale ortodoxe române, care era însă complet lipsit de unitate, urma totuși să fie discutat în Sfântul Sinod. Deși ministrul Cultelor, Octavian Goga, voia să prezinte cât mai curând acest anteproiect în Camera Deputaților, mitropolitul Nicolae Bălan s-a opus și a cerut ca unificarea bisericească să se facă numai după elaborarea noii Constituții a României, în care să fie înscrise și principiile de organizare a Bisericii.

Prin aceasta, mitropolitul Nicolae Bălan a urmărit – și a reușit – ca proiectul de unificare să fie supus spre ratificare Sfântului Sinod și nu Parlamentului, pentru ca să fie evitat orice amestec al politicienilor. Noua Constituție s-a votat de corpurile legiuitoare și s-a aprobat de șeful statului în martie 1923.

La dezbaterile de la Senat asupra Constituției, a luat cuvântul și mitropolitul Nicolae Bălan, care, într-un memorabil discurs, a apărat autonomia Bisericii Ortodoxe Române, principiul fundamental al organizării noastre bisericești, potrivit căreia Biserica avea dreptul de a se organiza și conduce prin ea însăși.

Comisia constituită în 1920 a lucrat până în 1925, ținând seama de numeroasele propuneri făcute de Consistoriul Superior Bisericesc, de Congresele preoțimii din vechea Românie și din Transilvania, de Congresul Național Bisericesc al Mitropoliei Transilvaniei, de ierarhi și alți reprezentanți ai clerului.

În martie 1925, ultimul proiect de lege, la care era alăturat și un proiect de Statut, a fost prezentat Corpurilor legiuitoare. La dezbaterea în Senat, mitropolitul Nicolae Bălan a rostit un nou discurs, în care a expus și a apărat principiile organizării șaguniene, care, acum, așteptau să fie legiferate.

Legea (în 46 de art.) și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române (cu 178 art.) au fost votate de Corpurile legiuitoare (la 24 martie în Senat și 3 aprilie în Cameră) și promulgate la 6 mai 1925, sub titlul: Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. (surse: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Compendiu, ediția a III-a, Preot profesor doctor Mircea Păcurariu, Basilica, 2013; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Preot prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981; Academia Română Istoria Românilor – România întregită (1918-1940), vol. VIII, Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, coordonator dr. Petre Otu, Ed. Enciclopedică, București, 2003) AGERPRES