Biserica îl sărbătoreşte astăzi pe Sfântul Mucenic Ioan Valahul. În izvoarele epocii populaţia românească de la nordul şi sudul Dunării era numită valahi, de aceea avem şi cognomenul pentru Sfântul Ioan de Valahul.

A trăit în secolul al 17-lea, când Ţările Române se aflau sub dominaţie otomană. După domnia semnificativă a voievodului Matei Basarab, cel mai mare ctitor de lăcaşuri sfinte din istoria noastră, a venit la domnia Ţării Româneşti Mihnea al 3-lea, care a declanşat în septembrie 1659 o revoltă antiotomană. Nu rezistă contraofensivei otomane şi se refugiază în Transilvania, iar Ţara Românească este prădată de trupele turceşti. Sunt luaţi în robie mulţi români şi duşi în teritoriile otomane de la sud de Dunăre. Printre cei luaţi în robie a fost şi tânărul Ioan, care avea doar 15 ani.

Din Vieţile Sfinţilor aflăm: „Cu toate că era atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăția inimii de prunc se împletește cu înțelepciunea minții de bătrân”.

Avea o credinţă clară şi statornică în puterea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care aştep­ta izbăvirea sa din robia turcească.

Cei luaţi în robie de trupele otomane erau socotiţi un bun al sultanului, putând să fie cumpăraţi de cei care erau musulmani. Sfântul Ioan a fost cumpărat și, datorită moralităţii lui, a scăpat de o posibilă agre­siune din partea stăpânului său, fiind nevoit să-l omoare pentru a se salva.

Aflând ceilalţi turci care-i păzeau pe robii valahi de moartea stăpânului Sfântului Ioan, l-au pus în lanţuri şi l-au dus în capitala Imperiului Otoman, adică la „Stambul”. Când au ajuns cu el aici, este dus la soţia celui pe care l-a ucis şi apoi să fie judecat de vizir: „Ioan a fost supus cercetării și a mărturisit adevărul, cum că el, omorându-l, nu a făcut altceva decât să-și apere curăția lui de creștin adevărat. Iar vizirul l-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa” (Vieţile Sfinţilor).

Stăpâna sa a dorit să-l ia de bărbat, iar pentru acest lucru i-a cerut să treacă la islam şi să părăsească credinţa lui creştină. Sfântul Ioan a refuzat această ofertă şi a mărturisit că nu va părăsi niciodată credinţa lui creştină. Este dat în puterea celui care administra în numele sultanului capitala Imperiului Otoman.

Acest conducător al „Stambulului” l-a închis şi aici a fost supus la chinuri pentru a părăsi credinţa lui stră­moşească creştină: „Tânărul, ase­menea unui diamant, a rămas neclintit în credință și în înțelep­ciune, căutând numai spre Domnul Hristos, de la care primea putere și biruință asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Căci el, cu mintea lui vârstnică sălășluită în trup nevârstnic, luminată de darul lui Dumnezeu, știa că întreagă trebuie păstrată curăția și a sufletului, și a trupului, ca pe o jertfă bineplăcută îna­intea Cerului” (Vieţile Sfinţilor).

Constatând că nu reuşesc să-l determine să-şi schimbe credinţa, conducătorul capitalei otomane a cerut vizirului aprobarea să fie omorât Ioan. În ziua de 12 mai 1662, Sfântul Ioan a fost martirizat pentru credinţa sa în Hristos, în străvechea cetate zidită de Sfântul Constantin cel Mare şi devenită după 29 mai 1453 capitală a Imperiului Otoman.

Vieţile Sfinţilor precizează că „viața sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învățat grec din vremea lui, și apoi tipărită la Veneția de Sfântul Nicodim Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele grecești și apoi în cele românești”.

Pentru noi, creştinii ortodocşi români, cinstirea Sfântului Ioan Valahul este una deosebită, pentru că avem înainte un mucenic din nea­mul nostru care, la doar 18 ani, a ales martiriul pentru Hristos în locul unei vieţi îmbelşugate fără Dumnezeu. De aceea şi noi îl cinstim spunând: „Astăzi duhovniceşte prăznuieşte Biserica dreptcredincioşilor români şi cu bucurie strigă: Veniţi, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan! Că acesta, dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat şi bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat, în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre”.

Astăzi este un bun prilej să ne rugăm Sfântului rostind Acatistul lui, prin care să mărturisim viaţa lui cea plină de sfinţenie: „Deşi tânăr cu vârsta, ai dovedit curată înţelepciune când ai ales mai bine a pătimi pentru Ziditorul şi a muri pentru El decât a trăi şi a avea câştigare vremelnică. Viaţa ta plină de necazuri şi cu totul lipsită de bucurii pământeşti a fost, preafericite Ioane. Că din copilărie te-au smuls de lângă sânul părinţilor tăi şi te-au purtat pe drumuri nesfârşite în amara robie. Legat şi bătut, purtat ai fost pe drum lung, în vreme de iarnă; dar nici gerul, nici foamea, nici semnul însângerat al legăturilor nu au slăbit virtutea ta; că pe toate le-ai răbdat cu bărbăţie. Din rob puteai să fii slobod, din sărac să te îmbogăţeşti, din pripăşit, om cu aşezare. Dar cu ce preţ? Întinându-ţi trupul şi pierzându-ţi sufletul, pentru bunătăţi vremelnice şi pieritoare. Ne minunăm de cugetarea ta cea dreaptă, cinstitule mucenic. Că frăgezimea minţii tale, la vârsta de 18 ani, a ştiut să aleagă fără greş lucrul cel mai de preţ. Văzând păgânii că nu te lepezi de credinţa ta şi nu te supui poftelor stricăcioase, cerut-au vizirului să te omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să facă aceasta. Şi te-au dus călăii de te-au spânzurat”.

Pentru puterea credinţei cu care L-a mărturisit cu preţul vieţii pe Hristos şi noi îl lăudăm, cerându-i să se roage pentru noi: „O, răbdătorule de chinuri, preafericite noule mucenice, purtător al semnelor de biruinţă, Sfinte Mucenice Ioane Valahule, ascultă acum nevrednica rugăciune ce-ţi aducem din toată inima, ca să ne izbăveşti pe noi de năpastă, de primejdii, de dureri şi de ispite, spre a cinsti pomenirea ta, slăvind pe Dumnezeu, Cel de oameni iubitor, ca împreună cu tine, în veacul ce va să fie, să-I cântăm Lui: Aliluia!”